Trenul se mai auzea doar ca un ecou. Gheaţa peste care am sărit s-a spart intrând la mlaştină până la subsuori. Am stat în mlaştină câteva ore necesare atât pentru orientare, cât şi pentru a nu sparge mai multă gheaţă, lucru observabil din trenurile care plecau pe front. La lăsarea serii, cu puţinele lucruri şi mâncare deloc, am început să fac primii paşi spre ţară. “Corurile” lupilor mă însoţeau pretutindeni, dar se pare că aveau destule leşuri dacă nu mă “necăjeau”. Mă însoţea un singur gând: să mă mişc continuu. Unde nu era nici-un pericol mergeam în picioare, alteori târâş. La început haitele de lupi m-au îngrozit, apoi când îi auzeam mă bucuram, eram sigur că nu sunt trupe în preajmă, ei îmi aduceau liniştea. În hăituita mea retragere, trecând peste locurile pe unde au trecut trupele, unele luptând, altele doar avansând spre linia frontului, mi se prezenta o imagine care era incredibilă pentru o fiinţă umană. Erau multe amputaţii făcute de obuze, dar nu se comparau cu crimele săvârşite asupra civililor de “forţele” de ocupaţie. Cu toată frica care m-a însoţit ani de zile, m-am trezit gândindu-mă: “Doamne unde ai fost când acei netrebnici şi-au bătut joc de aceşti nevinovaţi oameni, copii, mame cărora le-au scos cu cuţitul pruncii din burtă”.
De la diferiţi morţi, pe rând îmi schimbam efectele rupte sau ude, dacă erau cât de cât mai uscate, mai “ferite” ca ale mele. În urma celor spuse de acel camarad cu care eram consătean, urmăream tot timpul să nu deger. Chiar şi atunci când sensibilităţile membrelor dispăreau, mă descălţam şi cu căciula îmi frecam picioarele, tălpile să nu-mi degere. Nu eram preocupat în cât timp voi ajunge în ţară, acasă, scopul era să ajung întreg nu cu oasele descărnate. Ocoleam satele, gările şi orice punct populat. De m-ar fi prins poate m-ar fi împuşcat pentru dezertare nu pentru furt de armă, cum ades motivau moartea multor soldaţi pentru a nu se cunoaşte cât de mare-i fenomenul dezertării. Chinuindu-mi fiinţa şi “circulând” de regulă pe unde au fost deja operaţii militare şi mai mult sub protecţia întunericului, trăiam numai din resturile alimentare ce le găseam la soldaţii morţi. Cea mai mare problemă a fost să trec din Moldova în Ardeal. Graniţele erau păzite de “noii” stăpâni. Poate-i de necrezut, dar lupii m-au scăpat să nu mă prindă cengherii.