Sincer să fiu, poate m-am “ambalat” puţin la acest “pahar de vorbă” dar, de câte ori am povestit aceste lucruri, mi se conturează tot mai clar că această revoluţie a fost o mişcare pornită şi susţinută de tineri în exclusivitate, dar de elanul şi jertfa lor, alţii au profitat, despre care se spune că preluând frâiele puterii au devenit mai răi ca nişte ocupanţi. De aceea cred că în acest capitol al vieţii, pe sufletele românilor, se află un bolovan greu şi un mare haraci pe buzunarul contribuabililor, dar eu cred că n-am să mai povestesc niciodată despre aceste fapte, încheie amicul meu.
***
Din vorbă-n vorbă, poveştile curgeau fără o invitaţie prealabilă. Un sătean, puţin mai în vârstă ca noi, a început depănarea unei poveşti în care părea că-şi derulează amintirile. După cum povestea simţeai că îşi retrăia faptele citate, “reintrând” din nou în timpul scurs. Spunea el: “Nimeni nu poate preciza sau evalua situaţia din Ardeal, de după Diktat. Eu n-am avut unde mă retrage. Oasele bunilor mei în acest pământ s-au albit în pământul sfânt al Transilvaniei. Familia-mi era aici. Cum să plec? Unde să plec? M-am gândit că, aşa cum vor trăi şi ceilalţi, voi trăi şi eu, sau voi muri şi eu. Aşa mă gândeam atunci, până m-am trezit cu un Ordin de chemare. Ciudat era faptul că minerii erau întotdeauna mobilizaţi pe loc. Văzând şi cine a mai primit Ordine de chemare, camarazii cu care m-am întâlnit la locul de prezentare, aproape toţi erau ortaci de-ai mei. Se părea că era o acţiune concentrată şi bine diriguită de depopulare a Ardealului de români. Pe evrei i-a dus în Germania, pe români pe frontul rusesc, ţiganii erau după evrei spre lagăre de exterminare sau în stepa rusească. Rămaşii de acasă erau: femeile, copii şi neputincioşii.
Noi cei încorporaţi am primit prima misiune dinspre Dobrogea înspre câmpiile Basarabiei şi pe malurile Mării Negre. Ca orice rezervist, şi pe noi ne-a părăsit “talia de viespe”. Eram şi noi de toate dimensiunile. Vânturile din stepă, pe timpul iernii erau foarte puternice şi reci. Noi, ardelenii nu prea ştiam ce-i un vânt şi mai ales de stepă. Atunci ne-am lămurit. Pe cei mai puţintei la trup, vântul îi purta pe sus, ciudăţenia era că-i sufla înapoi, nu înainte, având de refăcut distanţele “plimbate”. Pe acei care s-a “depus” ceva, îi sufoca pur şi simplu, murind probabil de inimă.