Mi-am dat seama că această liniştire nu era dobândită în urma rugilor depuse de un cunoscut sau altul ci, pentru că citind pe cruci, am sesizat că erau foarte frecvent folosite cuvintele: bunul, dragul, iubitul. Cât de bine ar fi dacă şi în viaţa de zi cu zi am folosi asemenea cuvinte la adresa oamenilor şi nu… altele. În cimitirul acesta erau înmormântaţi oameni de toate naţiile, de ambele sexe şi confesii diferite. Erau înmormântaţi de-a valma şi se pare că nimeni nu suferea de nimic din acest motiv, chiar dacă erau “vecini”. Se pare că aici era unicul loc unde nu mai exista duşmănie. Vremuri de plâns…
Adjectivul de: “drept”, “om drept” caracterizează un om cinstit, onest care poate judeca imparţial, face dreptate. Oare acuma oamenii aceştia, care suntem, am putea fi “drepţi” şi în viaţă nu numai când moartea ne “îndreaptă”? Să fi uitat unii că în scurgerea vieţii noastre trebuie să ne manifestăm şi în clipele de iubire, toleranţă, de dragoste faţă de aproapele nostru? Se poate uita chintesenţa vieţii? Cu asemenea lacrimi pe suflet ne îndreptam cu de toţi sătenii spre uşa bisericii unde, cu aleasă smerenie şi pioşenie, îşi doreau să asculte sfânta slujbă, măcar atunci când aveau posibilitatea, o dată la două săptămâni.
Vorbele preotului, care începuse deja slujba, pogorau în sufletele fiecăruia. Mirenii, parcă solidari cu TOMA NECREDINCIOSUL, erau contrariaţi de turnura vieţii lăsate de Dumnezeu acestui martor al SĂU, care a certificat învierea lui ISUS în faţa muritorilor, faptul că şi-a manifestat îndoiala, neîncrederea spre lucrurile care nu pot fi determinate prin cele cinci simţuri cu care Domnul a înzestrat fiinţa umană. I-a fost hărăzită o moarte groaznică, în India, fiind spânzurat cu capul în jos.
Toate acestea erau spuse de preotul care predica cu ochii închişi, imaginându-şi probabil scenele petrecute cu aproape două mii de ani în urmă. Atunci când se întâmpla să deschidă ochii, îşi rotea capul în aşa fel încât aveai impresia că-şi fotografiază enoriaşii. Slujba era completată “în răspunsuri” date de patru seminarişti care, prin valoarea vocilor lor, creau senzaţia de împlinire şi înălţare ca dintr-un cor întreg. A fost o slujbă cu ridicare de paos, realizată cu foarte mare simţire şi pasiune de către acest preot în prag de pensionare.