Din nou se “aruncă” pe materialele documentare şi iar îi cade în mâna acelaşi ziar, în care citise articolul cu “dezafectarea” staţiunii. Spre uimirea lui, citeşte că staţiunea are un alt director de doi ani, un inginer topograf care, culmea, cândva a locuit chiar în blocul în care locuia şi el. Mai mult, inginerul a predat şi la un liceu din oraş. Se gândea că omul acela, care-l cunoştea de altfel, cunoştinţe bune fiind, dacă nu vor fi condiţiile chiar aşa de bune cum ar trebui, se putea baza pe el pentru unele servicii, a făcut minuni la capitolul organizare, readucând Staţiunea la rangul pe care îl merita, restabilindu-i bunul renume de altădată. Deci va pleca. Şi când ar trebui să plece un fost miner, dacă nu în luna lui Cuptor, ziua hotărâtă, pe 10. Zi de pomină, deoarece a plouat tot timpul ca dintr-a altuia. S-a gândit să mai stea acasă o zi, deoarece iar îl omorau durerile, dar parcă acasă-l dureau mai tare, aşa că mai bine pleacă. Ca să nu poţi spune nimic bine despre şoferii “Azurului”, de data asta nu numai că a întârziat, dar după vorbe şi comportament se vedea că-i mahmur. Sandu era capabil să se pună lângă şofer şi, dacă va fi cazul, va trage el de volan, dar nu mai dorea să se întoarcă acasă. S-a săturat de dureri, de pilule, de toate. De necrezut, dar în conducerea maşinii, şoferul opera fără greşeală , lucru care a mai adus puţină linişte în sufletul omului. Când au ajuns în staţiune, ploaia “funcţiona” şi aici. Abia şi-a tras bagajele, pruncul şi nevasta până la Hotelul Crăiasca. În holul hotelului, lume ca la piaţă. Nu toţi aveau treabă la recepţie, unii stăteau doar pentru a se feri de ploaie. În “borcanul” recepţiei nu era nimeni. Agitaţia de pe drum a oamenilor s-a transformat în nervi. În orice staţiune mergi, personalul ştie orele când vin maşinile sau trenurile cu turişti şi-i aşteaptă. Aici, pe nimeni nu interesa nimic. Oamenii cu nervii la pământ, vorbeau “verzi şi uscate”, dar din toate se înţelegea că actualei administratoare nimeni “nu-i poate face nimic”, deoarece dânsa avea cu totul alte preocupări. Mai mult domnia sa se ocupă de… ce vroia să se ocupe, deoarece, şi pe vremea comuniştilor ea a fost primăriţă, iar acum se părea că este “prietena” directorului. Bârfe, realităţi, dracul să le ştie, dar Sandu era convins că Sonariu, directorul, actual al staţiunii, era căsătorit şi avea familie. Ori nu te apuci la 60 de ani dă-ţi “traduci” nevasta. A apărut, într-un târziu şi tipa de la recepţie, cam agitată. Pe un ton profesional, a cerut “celor care au venit la tratament să prezinte actele”. La geamul la care “opera” dânsa, oamenii s-au pus la rând cu actele în mână. Din nou poveşti, de data aceasta şoptite, până se va “consuma” rândul format. Concluzia era că nu era de lepădat tipa. Mai şti!
În această staţiune, pe vremea când nu venea nimeni la băi, s-a instituit un fel de troc. Persoanele care aveau bilete de tratament, de regulă se cuplau câte două pentru un sejur. Adică, pe un bilet de tratament de 18 zile, puteau veni două persoane, fie în două rate, adică unul nouă zile şi apoi celălalt alte nouă zile, fie că cei doi care îşi împărţeau biletul şi se cunoşteau doreau să fie împreună în acea perioadă de timp. Adică să stea amândoi primele sau ultimele zile cum se învoiau.