De fapt, era imposibil să nu aibă şi alte urmări, ştiind că această conjuraţie s-a făcut înainte cu doi ani ca Obârşie să se pensioneze. Dezgustat total, fostul nostru ortac, acum şi fost director de şcoală, nu renunţă la calitatea de membru al“Vetrei Româneşti”, societate eminamente a profesorilor de Limbă Română, dar, zdruncinat din temelii, a început, la vârsta pensionării oameni buni, să-şi reconsidere activitatea, cunoştinţele şi chiar viaţa în care a crezut cu cerbicie că este şi va fi luminoasă ca un soare, dacă-ţi iubeşti şi preţuieşti glia strămoşească. Pe noi, pe mineri ne-au reconversat profesional, dar cum să-i reconversezi unui intelectual mintea şi principiile vieţii care nu numai că-i erau arhicunoscute, dar le şi preda şi, ca să fi un bun dascăl, obligatoriu trebuie să crezi ceea ce faci, în ceea ce spui. Aici l-au adus pe ortacul meu care s-a făcut intelectual, părăsind mina, numai pentru a fi mai folositor societăţii. Oare conducătorii noştri, pentru acest nou tip de “activitate” , ce denumire să fi găsit?
Dar să nu ne împiedicăm în precizările altora. Intelectualul refulat de societatea pentru care şi-ar fi dat viaţa fără ezitare era normal să nu fie ca şi stânca pe care o cunoştea destul de bine, era un om la senectute şi lupta pe care a înţeles s-o facă de acum încolo se limita doar la a-i detesta, şi a-i trata cu indiferenţă. A mocnit mult în el şi, după ce copiii i-au plecat în America, s-a dus şi el să-i vadă şi pe “ăia”. A mers, a venit, dar gândurile lui s-au definitivat. Va pleca definitiv de aici unde nu puţini s-au folosit de el şi a ajuns jocul “experimentelor” un analfabet, dar a unui analfabet cu bani. Şi ticălosul acela s-a răzbunat pe el, pe o şcoală dar mai ales pe cei peste o mie de copii. A făcut acest joc mârşav pentru că i s-a permis, doar nu pentru faptul că a auzit la radio reclama cu “o meriţi dacă ai bani” ori poate nu era chiar aşa.
Câţiva ani buni s-a pregătit pentru acest eveniment, care, cu toate că era decis să-l facă, nu era de loc uşor de realizat şi constata acest lucru după fiecare pas făcut înspre a pleca. S-a pregătit mai mult sufleteşte că el n-a înţeles niciodată să se lege de bogăţii materiale, de lucruri. Biblioteca lui, peste cinci mii de volume, a oferit-o Bibliotecii Judeţene. De celelalte lucruri nu s-a preocupat şi nici nu s-a încurcat cu ele. El era singurul care avea arhiva Cenaclului Scriitorilor din Baia Mare, la care ţinea ca ochii din cap şi cărţile cu autografele poeţilor şi prozatorii maramureşeni şi nu numai. A plecat. La aeroport a aflat cu stupoare că i-au confiscat ţuica de prună, pentru că nu avea …timbru. Nu-l durea de ţuică, îl durea că era din Maramureş. A ajuns “acolo” şi, ca ori ce om care îşi începe o viaţă nouă pentru a pune temelie lucrurilor, a început a se prezenta la diferite autorităţi, pentru a şi face acte, a se întregi în societatea americană. Au discutat posibilitatea de a obţine ceva ajutoare, deoarece, în momentul în care primeşte rezidenţă, Statul Român îl privează de pensie. Ajutorul pe care-l poate oferi statul american unei familii de pensionari era de 700$. Pentru locuinţa pe care i-au găsit-o fii numai chiria lunară se materializa în 500 $.