Am fost prima dată în Ungaria, la Salgotarian, la minele lor, dar în Ungaria abia acum dă semne de “oboseală şi mineritul lor”, acum după ce l-am desfiinţat pe al nostru şi am lucrat pe la străini pe o nimica toată. De acolo au plecat mulţi în Liban, în Australia şi nici nu mai ştiu pe unde. Noi nu ne-am adaptat la “statul departe de casă”, aşa că ne-am reprofilat pe cules de căpşuni. Am 43 de ani şi n-am văzut atâta soare în toţi anii trăiţi în ţară, Noi, care “Tânjim după Soare”, l-am văzut în doi ani în Spania şi, Doamne bine a zis poetul Lucian Georgiu “LĂSAŢI-MĂ SĂ PUTREZESC ÎN LUMINĂ” Noi cei care am lucrat în subteran nici n-am ştiut că “aşa” este lumea. Lumea noastră n-avea cer…
Poate că suntem greu de înţeles tocmai pentru că suntem nişte oameni simpli care nu dorim să complicăm vieţile nimănui şi, pentru o mai bună ilustrare, să vă povestesc o întâmplare din vremea când eram pe acasă. Unul dintre confraţii noştri, a părăsit branşa noastră cu ceva ani înainte datorită studiilor superioare făcute, studii care trebuia să-i umple pieptul lui de român cu tot ce ştia că aparţine naţiei noastre româneşti. El s-a gândit că cel mai bine ar împlini acest deziderat dacă ar fi profesor de română sau istorie, materii care duc fiinţa românească re vertebra de patriotism. Aşa a şi făcut şi, în marea lui dragoste pentru oameni pentru copii, pentru cea ce unii numesc PATRIA SFÂNTĂ, dar pe care repede alţii o traduc în “parte sfântă”, numai pentru ei bineînţeles. Fostul nostru ortac, datorită implicării deosebite, a fost promovat în urma rezultatelor profesionale şi culturale, ca şi director de şcoală, conducând zeci de ani o mare şcoală maramureşeană. Lovitura a primit-o după revoluţie imediat, când nişte parveniţi i-au făcut felul, în complicitate cu armata de birocraţi care în timp ce noi reducem armata regulată de militari, armata birocraţilor se dezvoltă infinit. Deh, principiul lui Lavoaser. Cum vă povesteam, s-a ajuns la cea mai murdară formă posibilă de desfiinţare a unei şcolii, invocând motivul că spaţiul din dotarea şcolii este revendicat de…cineva. Şi pentru prima oară, noi cei născuţi în preajma şi în timpul războiului, am ajuns să vedem această mârşăvie care a scos pur şi simplu câteva mii de copii din circuitul şcolar normal. Prietenului meu şi fostului meu ortac nu puţin i-a lipsit să se strice de cap. Un om care toată viaţa a fost “pe baricadele” vieţii şcolare şi culturale, a muncii neostoite, când interesele personale dispăreau dacă undeva trebuia “ars” pentru colectivul în care trăieşti, el care a făcut educaţie patriotică la glia strămoşească, musai era să fie scopul celei mai mari porcării posibile. Nu ştiu dacă cineva care deţinea multă putere nu şi-a propus o “experienţă” pe această temă şi spun aceasta, deoarece a fost singura şcoală care s-a desfiinţat prin părţile noastre. Mă gândeam dacă acel “cineva” nu şi-o fi propus următoarele;” Măi, nenicule, spunem un om care are calităţi deosebite în învăţământul nostru. Unul aşa de grozav cum nu s-a mai văzut. Unul care a luat o şcoală “pe ducă” şi a făcut din ea una de referinţă”, deoarece aceste lucruri îl caracterizau pe fostul ortac Obârşie, nume sub care îşi publică licenţele poetice. Şi “persoana în chestiune” a lovit într-un asemenea om deosebit. Această lovitură a dat o altă turnură vieţii acestui om.