Jertfele noastre, ale românilor în Spania au fost ca număr, imediat după cele ale spaniolilor, şi se pare că n-au fost degeaba. Atentatul a determinat autorităţile să facă o cotitură în relaţiile cu noi, muncitorii români care am lucrat la negru. Ne-au promis, după câte şti, că ne vor elibera acte de rezidenţă în timp util, nu după ce-i îmbogăţim pe cei de la emigrări şi pe cei ce-i plătesc pe cei de la emigrări.
– De acea nici nu-mi pare rău că şi eu sufăr. După asta, mulţi vor trăi fericiţi şi aici, dar şi acasă.
– Să te audă Dumnezeu!
Oamenii aceştia care boleau prin spitalul madrilean, oameni rupţi de ţară, rupţi de familii, aşteptau…poate nici ei înşişi nu ştiau ce aşteptau, dar bani le trebuie fiecăruia şi ei au plecat din ţară, deoarece de mult nu mai aveau nici un ban. Erau minerii de dinainte de 1989 şi care nu mai sunt după marile disponibilizări. Aveau 18 ani de lucru în mină, se pricepeau să lucreze multe lucruri, dar nimeni după disponibilizare n-au mai dat o ceapă pe ei. De fapt, n-au fost disponibilizaţi, au fost desfiinţaţi. George era mecanicul de la Puţul I Sofia Săsar şi Vasile a lucrat la Borzaş, ani scurşi în subteran. Ce-i plăcea lui George la maşina “lui” de extracţie era că avea denumirea de “Petroşani I” . Acest lucru era deosebit pentru el, având senzaţia acută că tot timpul este într-un dialog cu minerii din Bazinul carbonifer al Văii Jiului. Cu toate că maşina era din 1936, ea era în funcţiune şi acuma. Un reporter din România, care a venit la ei imediat după atentat, le-a pus nişte întrebări”tari”:
– După acest atentat al teroriştilor şi după cum declară autorităţile spaniole există posibilitatea să mai fi şi alte atentate, nu doriţi să vă întoarceţi în ţară?
– Este singurul lucru pe care ni-l dorim, dar momentan el este imposibil.
– Cum aşa, doar vă duce, în situaţia creată, gratis în România.
– Am merge şi noi, numai că pentru noi, problema nu este aşa de simplă. Trebuie să ne hotărâm între a muri într-un atentat în Spania sau a muri de foame în România. Moartea prin înfometare-i cu mult mai groaznică. Aici, în acest spital, vezi lume puţină, dar suntem mulţi români în Spania. Foarte mulţi. Îmi aduc aminte de nişte legi “grozave” imediat de după Revoluţie. Una din ea interzicea străinilor să cumpere pământ din teritoriul României. Dacă le-au interzis, marii investitori s-au dus în ţări care au facilitat acest lucru. Spuneam că suntem mulţi, foarte mulţi aici în Spania, suntem în jur de un milion de români. Populaţie care ar cumpăni greu în demografia oricărei ţări. De noi, de populaţia A CEL PUŢIN TREI ORAŞE MARI DIN ŢARĂ, nu s-a interesat nimeni dintre conducătorii ţării. Să pierzi populaţia a trei oraşe mari şi să te faci că toate sunt bune în ţară, nu pare un lucru de cinste. Pe conducătorii din ţară guvernul de aici i-a “sensibilizat”, nicidecum nu s-au “autosesizat” domniile lor. Poate nu s-a cunoscut, dar tot minerii, care încă erau stăpâni pe ei, au început migraţia.