Într-un sentiment de sfiiciune şi împlinire, părăsim Gutâiul, dar nu de puţine ori ne întoarcem capul, parcă nevenindu-ne a crede că am fost părtaşi la Măreţia Lucrării Domnului şi de care, ca orice intrus, te-ai bucurat şi tu, bucurie care ţi-s-a părut că ai furat-o, fiindcă n-ai avut de la cine să-ţi ceri permisiunea de a adula aceste meleaguri pe care Dumnezeu ni le-a oferit ca un alt curcubeu al fiinţării noastre. Nu pot să-mi explic, dar când am ajuns “pe Gutâi”, primul lucru pe care l-am căutat, n-a fost un WC,(curbele care însumează lungimea drumului au peste 20 de km) sau o “cafea îmbunătăţită” aşa cum procedează majoritatea, ci mă uitam după un ALTAR. Nu l-am găsit sau acela ce era acolo să nu fi fost cel dorit de mine, dar ştiam din copilărie că atunci când mergi la un drum greu sau ai de parcurs un drum greu, înainte de a porni, te opreşti, te aşezi şi spui o rugăciune. Aici… unde s-ar fi putut întâlni Măreţia Cerului cu măiestria omului s-a omis această intersecţie de planuri. Poate puţini ştiu câţi şoferi n-au nimerit drumul cel bun “păşind” alături, câţi dintre brigadierii care au lărgit drumul făcându-l ceea ce este acum “s-au trezit” duşi de fragmentele de pământ şi rocă în hău, dubla crimă din 1971, necazurile de toate felurile ce se ivesc odată cu apariţia zăpezii pe drumul acesta şi, nu în ultimul rând, că aşa a fost hotărât ca Pintea Viteazul să se “hodinească” aici. Toate acestea şi să remarci şi faptul că puţini sunt aceia care îl pot urca până “sus”, fără să fie “întorşi pe dos”. Cum oamenii locurilor acestea sunt “în cârdăşie” cu lemnul, ar fi trebuit să oblige pe cei cu dare de mână, cu putere, la un gest de pioşenie în amintirea celor cărora aici le-a fost dat să-şi afle sfârşitul. Şi cum Dumnezeu ne aduce aminte de toate, a “trimis” Ciclonul din 1978. După acea “răbufnire” a naturii, manifestată numai pe partea de nord a Gutâiului, unde n-a mai rămas un lemn în picioare – lucru incredibil şi nemaipomenit, pe aici n-a fost niciodată un asemenea fenomen, de-o asemenea amploare şi stricăciune. În timp ce pe latura de sud aproape că nu s-a cunoscut nimic din urgia aceia.
Poate toate acestea să fi avut rostul de a aminti acelor care n-au văzut încă Gutâiul că au ce vedea şi, odată cu săparea mult plănuitului TUNEL pe sub Gutâi, poate că da sau poate că nu, tot mai puţini vor fi cei răscoliţi de asemenea sentimente la întâlnirea cu Magnificul Munte.
Săparea acelui tunel pe sub Gutâi este Fata Morgana maramureşeană la care ne gândim când urcuşul ne face probleme, ce bine ar fi dacă…şi cam atât, deoarece există unele planuri din vremea Imperiului Austro-ungar. Şi cum “a aşteptat” această lucrare, dar şi oamenii acestor locuri până acum, ce-i că va mai sta una două sute de ani, când poate oamenii care vor trăi pe atunci, se vor întreba de ce un lucru aşa de util s-a făcut cu atâta greutate, dacă oameni acestor locuri se consideră harnici şi eficienţi? Aici pot spune că mi-e ruşine de ruşinea altora. Sunt mulţi care nici acum nu cred că va fi săpat. Au fost prea multe promisiuni şi unele chiar înainte de campania electorală din 2004, dar ştie oricine ce înseamnă campanie electorală. Să îmbrobodeşti oamenii ca să te aleagă.