Dragostea lor, a femeilor muntene, este atât de mare pentru bărbatul ales, pentru stâlpul casei încât ele, care sunt jumătăţile lor, devin deosebit de orgolioase. Femeia îşi urmează soţul cu câţiva paşi mai în urmă pentru a-şi admira alesul, şi a mai trage şi cu coada ochiului să vadă cum se uită şi alte pesoane la “omul ei”. Cred că şi omul acesta despre care vă povestesc, dacă ar fi stat într-un sat de munte, ar fi fost admirat de nevasta din urma sa, c-o voluptate nemaintâlnită, deoarece alături de ceilalţi bărbaţi şi “omul ei”este”bunul ales al cuiva”. Şi cât de bun era acest om ! Poate prin acest portret să vă fi făcut a înţelege că Dumnezeu ne mai dă semne despre minunatele sale faceri şi cât de bine ne simţim când realizăm că pe această lume n-am fost uitaţi singuri în necazurile noastre. Întotdeauna Domnul îşi aduce aminte de cel năpăstuit!
Oare vine odată sora asta? întreabă George.
-Ar fi trebuit să vină, dar sunt foarte mulţi…îl lămuri Vasile
-Da. Pot să spun că atâţia oameni nenorociţi n-am văzut niciodată.
-Sincer să fiu nici eu. Ce n-am înţeles eu din spusele tale, omul de care atâta mi-ai vorbit, este aici, în Spania sau persoana ce-o evoci este una de pe vremea când erai pe acasă.
-Nu ţi-am spus ? Omul acela este de pe meleagurile noastre, din România.
-Şi mie-mi fug gândurile nu de puţine ori spre casă. Mi-e dor de ei, de toţi. Dacă vrei, îţi povestesc şi eu ceva din vremurile când nici nu ştiam atâta geografie bătută cu piciorul, când eram bucuros că eram acasă.
-Păi, avem altceva mai bun de făcut? Până vor apărea cu tratamentul mai trece-un timp.
– Fiind de la sat, am continuat şcoala într-un oraş mai mare care avea un profil mineresc. În puţinele momente libere pe care le-am avut, m-am dus odată până în Sighet, peste Gutâi. Cine a trecut odată Gutâiul aproape sigur că nu-l va uita niciodată. Nu sunt multe locuri în lume c-o aşa frumuseţe, unde natura “dă mâna cu cerul”, unde toamna paleta cromatică este atât de diversificată, de neaşteptată şi chiar contradictorie, fapt ce sugerează destule întrebări dar – ciudat – acestea nu se pun niciodată. Probabil că maiestatea impusă de natură ne lasă fără grai, ne obligă la discreţie şi meditaţie. Sentimente contradictorii te domină, cu toate că te afli la 1000 de metri deasupra nivelului mării, Creasta Cocoşului îţi minimalizează fiinţa şi aspiraţiile, dându-ţi senzaţia de nimicnicie în faţa măiestrei şi impozantei naturii, care aici, mai mult ca în altă parte, este dominantă şi va domina în continuare, nu omul. Cred că nimeni dintre cei care au ajuns pe Gutâi, nu au plecat de acolo fără a-şi pune nişte întrebări, pe care, chiar dacă nu sunt strict referitoare la credinţă, dar în faţa acestor prezentări variate ale naturii, de masivitate, de unicitate negândită până acum de tine, te duc cu gândul că, de fapt, NATURA este al şaptelea nume a lui DUMNEZEU, pe lângă celelalte cunoscute până acum.