Într-o staţie de autobuz pe strada Iuliu Maniu, s-a urcat o femeie tânără cu un băieţel de vreo cinci ani. Lume multă dimineaţa şi semiadormită, lume impasibilă, oameni care nici nu gândesc că ar putea să ofere, că poate ar fi politicos să ofere, locul unei doamne sau unei persoane mai în vârstă. Printre cei care stăteam pe scaune eram şi eu. Incerc o stratagemă, adresându-mă puştiului care urcase cu mamă-sa:
-Puiule, hai stai la mine pe genunchi.
-De ce n-o chemaţi pe mama? se zbârleşte puştiul.
-Nu pot că-mi răscoleşte simţurile şi sentimentele, mă aud eu vorbind fără voie.
-Să nu crezi de astea. Mama mea este o femeie foarte cumsecade, nu cred că ar face ea aşa ceva, să-ţi cotrobăiască pe undeva.
-Puiuţ eu te cred, dar asta este situaţia.
-Dar tu eşti bătrân. Cred că eşti însurat. Ai nevastă.
-În toate ai dreptate, puiule, dar cu nevasta şti ce ai de făcut, când trebuie făcut şi unde, dar mamica ta mi-ar prăji sentimentele, de aceea, uite, mă dau jos ca să nu mai continuăm discuţia asta şi să puteţi sta jos. Îţi poţi imagina cât de repede-ţi zburătăcea toate sentimentele dacă s-ar fi întâmplat ceea ce puştiul susţinea. Pur şi simplu mi-aş fi complicat viaţa numai pentru o intenţie de amabilitate. Dar se pare că tulburarea de care am vorbit nu m-a părăsit chiar dacă eu am coborât cu vreo două staţii mai devreme. Ar fi fost un lucru mic în aparenţă, dar odată produs, urmările, efectele acelui aşezat în braţe, a femeii tinere, a unei femei care mai păstra mirosul patului puteau să-ţi amaneteze sentimentele pe întreaga viaţă pe care mai sperai să o trăieşti. Sentimente pe care credeai că le-ai adormit pentru totdeauna. S-ar fi putut să nu fi fost aşa. Oricum micul gest ar fi lăsat urme, poate de bucurie ori de supărare, cine ştie, dar serviciul pe care eu doream să-l fac, cu totul că nu avea nici o valoare, îmi putea afecta traiul, viaţa, doar pentru că cineva s-a străduit să ţi împlinească acea dorinţă. Acela era un mic gest de politeţe, n-are nici un termen de comparaţie cu capacităţile şi bunăvoinţa persoanei despre care fac vorbire, a cărei sprijin şi bunăvoinţă au fost la timpul lor incomensurabile, nu simple gesturi de politeţe. Oarecumva încerc să-ţi spun în ce constă mărinimia şi generozitatea lui. Sunt destui oameni cu capital serios, care sunt dispuşi la gesturi generoase, dar se recunosc imediat, deoarece ei evită să se implice în viaţa unui individ. Dacă totuşi fac gestul, este foarte limitat, căutând pe cât se poate să nu ştie nimic din viaţa individului pentru a nu-l sensibiliza chiar pe el, nici măcar din greşeală: UMANUL. Atunci ce rost a avut gestul “umanitar?” Asta ca un aspect al problemei. În cealaltă latură, aş putea spune că, uneori gândim destul de puţin, şi chiar şi atunci gândim egoist. Am văzut multe vieţi de familii la început de drum, apoi l-am revăzut după mulţi ani, după zeci de ani şi am rămas consternat de promisiunile făcute de miri în tinereţe şi ce a mai rămas “pe lângă ei”, acum după mulţi ani. Nimeni nu-i profet, de regulă în satul lui,(vezi biblia) şi dacă ar fi ori nu, în “momentele cu promisiunile” să-şi “pună pe buze” doar acele lucruri sau fapte pe care este convins că le va realiza. Dacă nu concepe această subordonare benevolă şi tacită, n-are rost să se mai căsătorească. Evoluţia fericirilor oamenilor în căsnicie de regulă este o “realizare” inversă faţă de pretenţiile noastre.