Aici nu mai au pe nimeni, doar oasele bunilor ce-au apus demult lăsându-i în bunurile şi agoniseala lor de-o viaţă, strânsură care le-a prins bine… I-a susţinut pe ei şi neamul lor, dar acum s-a subţiat enorm de mult, de când a început criza aceasta. Un singur gând îl mai consola. Dacă s-a hotărât să plece Prinţul de Hohenzollern, dacă Majestatea Sa a acceptat România ca principat, nu poate fi aşa de rău acolo şi exista nădejdea că poate Excelenţa Sa se va mai interesa şi de ei, de acei urgisiţi de soartă, care, ca şi el, au îndrăznit să caute o viaţă mai bună, o viaţă mai prosperă în alt capăt de lume În definitiv este şi prinţul lor, al germanilor, nu numai al românilor. Din câte a aflat de la alţii care şi-au îndreptat paşii către acele meleaguri, oamenii de acolo sunt binevoitori, dornici de a învăţa lucruri bune, sunt receptivi la lucruri noi, sunt oameni cu bun simţ…atunci…
Convoiul cu care au plecat spre „pământurile făgăduinţei”, cei care mai constituiau familia lui Gross Papa, era mai mult o caravană a sărăciei. Cu toate acestea, ei aveau toate sculele de care aveau nevoie pentru a-şi putea câştiga cele necesare traiului zilnic. Cele profesionale erau ireproşabil întreţinute şi dintre cele mai performante. Spiritul german nu se dezminţea nici în familia lor. Cu multe peripeţii şi întâmplări mai mult sau mai puţin scontate, au ajuns la Bistriţa. Poate că nici lor nu le-a fost uşor drumul spre… ce urma să fie, dar sigur înaintaşilor lor le-a fost şi mai greu cu câteva sute de ani înainte de plecarea lor, când oamenii îi priveau cu ostilitate pe “musafiri” pe unde treceau. Acum parcă lumea s-a obişnuit şi cu felul acesta de oameni ce-şi părăsesc vatra străbună în căutarea unui loc mai propice traiului. Cu gândurile acestea se apropiau, de Cetatea Bistriţei. Gross Papa, moţăind în căruţă ca să-i treacă timpul mai repede sau poate să-şi alunge din priviri nostalgia care-şi făcea efectul, desfăşurându-şi etapele vieţii, amintirile, realizările, dar şi iubirile de care a avut parte. Era mulţumit de “oferta” vieţii făcută de Mântuitor pentru el. Din ceea ce ştia de la bunii lui, de la părinţii săi, pe toţi bărbaţii din familia lor, mai devreme sau mai târziu viaţa îi obliga la un examen major, examen care s-a dovedit şi se dovedea că nu poate fi trecut de altcineva dintre cei care-i înconjoară sau dintre cei cu care muncesc.. Cu gândul la această încercare a vieţii el, care a ajuns la vârsta asta când numărarea anilor îşi pierde rostul, era sigur că probabil „cumpăna” s-a înţepenit ori s-a pierdut, altfel cum se explică că până acum încă n-a venit. Este vorba de faptul că nu s-a “prezentat” până când ar mai fi putut şi el să poată “răspunde” acelui examen. Acu la ce probe de viaţă ar mai putea răzbi, el, cel ajuns umbra bărbatului de altădată.