Pe toţi ne-a marcat aceea tragedie dar pe Ion, morarul morii 5 l-a dus în pragul nebuniei. Au copilărit împreună mergând la aceeaşi şcoală. Cu toate că Ion era de la sat, fiind juniori la Minerul, s-au întâlnit şi la şcoală şi la fotbal. Izvor era ca un torent la sport, dar a înţeles că nici şcoala nu-i rea şi cu toate puterile s-a ţinut de ea. Poate ar fi mers “mai sus” şi pe această treaptă socială, dar oraşul atunci nu avea facultate, aşa că a rămas doar maistru, acel maistru care a intrat pentru ultima oră în moara prietenului său Ion, în locul acestuia care se căsătorea şi căruia Izvor îi făcea şutul. Poate că Ion are un sentiment de vinovăţie din acest motiv, dar pentru Izvor altruismul şi prietenia erau concrete, nu vorbe de clacă. Dacă a intrat în locul prietenului său, a intrat că el a vrut, deci nu se poate răstălmăci niciodată prietenia. Dar poţi să-i spui aşa ceva lui Ion? Dacă cineva i-ar spune asemenea chestie, ar fi bine să nu uitaţi că şi pentru Ion prietenia era un lucru sfânt. Că atâta timp cât a fost bolnav Izvor, abia aveau loc pe lângă el, din cauza lui Ion. La spital nu încăpeau să-l ajute nici măcar părinţii lui Izvor. Aproape tot timpul şi-l petreceau împreună, mai ales că Izvor era un ahtiat după şah. Cât boala i-a permis să stea în şezut, cu această ocupaţie scurtau aşteptările şi speranţele de regulă neîmplinite ale “patului de spital”, ale pacientului care şi-a dat seama că nu mai are rost să aştepte nici un poştaş. “Venim pe rând şi murim pe sărite” cum spunea preotul la prohodul lui Izvor, între două marşuri funebre de Haydn. Parcă şi aici înmormântarea lui a fost altfel. Fanfara a cântat unsprezece cântece, lucru neobişnuit, chiar dacă mortul e purtat km întregi, d’apoi aici că n-a fost de dus mai mult de câteva sute de metri.
Am ajuns la serviciu alungându-mi gândurile despre Ion morarul morii 5 din Ceanuraţia Săsar şi luându-mi gândurile “citadine” prin care fiecare căutăm să străbatem greutăţile impuse de viaţă şi profesiune, încercând, cei mai mulţi, să realizăm baremul zilnic la ceea ce toată lumea-i zice:”pâinea noastră de toate zilele”. Uneori reuşim, alteori nu, mai vin şi sancţiunile, dar străduinţa de a realiza ceva între atâtea lipsuri nu-i mică, să-ţi vezi sudoarea trupului transformată-n pâine pe masa pe care se ospătează familia zi de zi. Şi unii mai spun că nu sunt miracole!
La judecătorie, cu două săptămâni înainte de Crăciun, într-un dosar era citat un muncitor care nu şi-a plătit obligaţiile contractuale ale locuinţei de serviciu din Aprilie. Judecătoarea constată, studiind documentele din dosar, că omul care este reclamat are trei copii, soţie şi soacră, pe care-i hrăneşte din bruma câştigului său, care, e cu ceva mai mic decât taxele ce trebuiau achitate. Acesta era blestem, nu miracol!