Dacă Izvor a murit, a murit în locul lui, a prietenului pe care l-a înlocuit. Parcă-l aud şi acum cum striga la terminarea prânzului: “Gheorghe Bilţ ridică-te în picioare să te lodesc cu-n porodici” Folosea această “stratagemă” ca să înţeleagă Bilţ că era aşa de mic, încât nu-l poate lovi cât timp stătea jos. Numai el ştia urcuşurile şi coborâşurile echipei de fotbal Minerul, cu multe luni, înainte de producerea ori căror evenimente la această formaţie. El însufleţea echipa, antrenorii şi galeria. Puţinii ani care i-a avut, nu i-a trăit, i-a ars până când Dumnezeu l-a chemat la el. Puţini oameni păstrează atât de vie amintirea în memoriile prietenilor, a cunoscuţilor. A lui ne este proaspătă şi va dăinui veşnic în inima oricărui om care l-a cunoscut. L-au îngropat iarna, într-una dintre cele 60 de zile fără soare cu care ne încearcă Domnul an de an. La capelă era mare jale. Prietenul nostru, cu care ne aveam ca fraţii cât era în viaţă, era “ocupantul” coşciugului din faţă. Arăta aşa de bine că parcă se pregătea să facă cine ştie ce năzbâtie copilărească. Dar iarna aceea nu avea numai zile înnourate, nu avea numai zile cu viscol şi zăpadă, s-a dotat, spre durerea sufletelor noastre, şi cu zile cernite. S-a nimerit ca tocmai el să ni le cernească, părăsindu-ne la vârsta când aţi îşi fac planuri de viaţă. Uram ziua aceea. Oamenii se pregăteau să întâmpine Naşterea Mântuitorului, când, precum un trăsnet, a venit vestea trecerii lui Izvor la cele veşnice. El s-a pregătit cu totul altfel să-l întâmpine pe Mântuitor. Între cei două sute de oameni care-l conduceau pentru ultima oră, nu era o singură fiinţă care să nu jelească. Mirele nostru, mirele care trebuia să-şi bucure părinţii şi familia, era îmbrăcat de mire…în copârşeu. Ochii ne erau doar căuşul lacrimilor, sufletele se cutremurau în fiecare de atâta durere. Când fanfara a intonat imnul funebru a lui Haydn, odată cu sunetele alămurilor, în mine au intrat toate sunetele cântecelelor de jale cântate la toate necazurile şi nenorocirile oamenilor din satul meu de obârşie. Doamne, câtă tristeţe era şi cât de tânăr şi nevinovat a fost chemat la El prietenul nostru! Nu se putea spune că lumea plângea. Era un freamăt cutremurător susţinut de tragedia căzută pe acea familie care îşi pierde “stâlpul casei” în ziua aceea. Trupurile oamenilor se zbuciumau în spasme, parcă luate de friguri. Lacrimile şiroiau continuu pe feţele tuturor. Adio, dragul nostru ! Mâine seară aniversăm naşterea Mântuitorului. Domnul fie cu tine, cu voi, că nouă ne-ai golit şi rupt sufletele. Va trece mult timp încercând să readucem neuitatul şi inimitabilul tău zâmbet care ne molipsea pe toţi, transformându-ne sufletele şi viaţa în explozii de tinereţe. Am fost şi vom fi împreună! Eşti locatarul pururi al sufletelor noastre!….dar cât ne vei lipsi, n-o vei şti niciodată…de veţi trece prin cimitir o să vedeţi o cruce pe care scrie…Izvor…izvorul durerilor noastre…a tinereţilor neîmplinite…a fericirii neîmpărtăşite.