V-am povestit că noi ne-am văzut de-ale noastre, lăsându-i pe ei să-şi spună vrutele şi nevrutele, mai ales că ortacul meu cunoştea locul unde trebuia să intervenim în aceea zi, de aceia nu l-am mai aşteptat să intrăm împreună în mină.
Odată cu mine întregul schimb al galeriei Nepomuc, cu excepţia ortacului meu, am mers la locurile de muncă. Din momentul acela, pe colegul meu de echipă pe care nu l-am mai aşteptat să intrăm împreună, nu l-a mai văzut nimeni. Aşa că, după cum ţi-am mai spus măi Gheorghe, chiar în galeria noastră, Nepomuc, cândva a muncit şi un evreu şi, dacă este să credem ce spuneau acei turişti evrei, el ar fi fost unicul evreu din lume care a coborât alături de noi în mină. Ar fi frumos şi respectuos ca, atunci când se mai ivesc asemenea discuţii, să se ştie că aici, prin aceste galerii, au muncit, forţaţi sau lipsiţi de alte posibilităţi, mulţi oameni cu multă carte şi de varii naţionalităţi, doctori, ofiţeri,avocaţi, preoţi şi alte profesii care incognito, sau cu nume propriu, îşi câştigau existenţa prin galeriile minelor noastre. Nimeni nu încerca să le pună întrebări care poate dureau mai mult decât munca în mină, meserie care pentru mulţi a fost ultima haltă a vieţii. Şi, deoarece văd că ortacii intră deja în mină, ca o coloratură a acestor discuţii, ar fi de menţionat şi ultimii “cuceritori” ai minelor noastre, care au fost ţiganii. În satul nostru, niciodată nu s-a crezut că ţiganii vor fi cândva muncitori ai subteranelor, deoarece ei aveau sectoarele lor care “au mers” până au fost obligaţi să se stabilizeze. Este de remarcat că şi această etnie avea profesioniştii săi care îşi vedeau de acele ocupaţii. Nu toţi ţiganii erau nomazi şi era o mândrie să fi invitat în casa unui meseriaş ţigan, casă cu mari valori tezaurizate, dar cu puţine utilităţi, şi acele persoane ţineau ca între ei şi ceilalţi ţigani să existe diferenţe vizibile între avutul lor şi a celorlalţi conaţionali, diferenţe spuneau ei a “nobleţei profesiei” moştenite din vremile imemoriale. Ţiganii cărămidari şi muzicanţii, încet, încet, şi-au pierdut obiectul muncii. Primii au fost scoşi din funcţie de fabricile de cărămizi, iar muzicanţii, care erau profesionişti, au fost încorporaţi în ansambluri, cei mai vârstnici cât şi acei care nu excelau au fost ocoliţi de ceilalţi, pierzându-şi practic orice posibilitate de câştig. Printre ţiganii care mai colindau cu instrumentele muzicale de Sărbători prin sat era şi unul mai în vârstă ce-şi zicea Libiceanu, care, în seara de Crăciun, a alunecat şi a căzut în gordună făcând-o arşice. Unde să cauţi după război lutieri să-ţi repare instrumentul? A încercat la unul, la altul şi nimeni nu i-a putut rezolva acest necaz. S-a apucat el s-o meşterească, dar se pare că nu mai semăna cu ce a fost înainte. Toate era împotriva lui. Copii îi erau flămânzi, piranda bună de gură. S-a gândit că va trebui să meargă unde nu ar fi mers niciodată…la mină ca să aducă bani în casă. Cu inima strânsă, cu picioarele tremurând, s-a dus la “cadre” să-l angajeze la “băi”. Aceia i-au făcut angajarea şi, după toată tevatura, i-au spus ca a doua zi să se prezinte la maistrul Nemerovski să-i facă instructajul. Înainte de a pleca, când a văzut Libiceanu că aici “a terminat”, întreabă persoana care i-a întocmit actele:”domnu’ şef, pot pune şi eu o întrebare?”.