Până ce şefii vor stabili tehnologiile de lucru şi ce materiale ar fi necesare încorporării la susţinerea proaspetei prăbuşiri, personalul de execuţie, minerii, au profitat de pauză să-şi mai pună burta la cale şi, dacă se poate, să nu scape această ocazie de-a mai bârfi (Opinia publică de Baranga), de luare “în balon” şi cine ştie alte “blândeţuri” obişnuite între mineri, chiar şi în situaţiile limită, cum bunăoară s-a întâmplat astăzi şi aici.
Printre cei mai urgisiţi de soartă şi nemulţumiţi de viaţă dintre toţi minerii, era şi un ajutor miner, Gheorghe, căruia în afară de faptul că avea o droaie de copii, îi era groază de munca în mină. Poate era unul dintre foarte puţinii care urau mina, cu toate că se ştie că minerii sub nici o formă nu aduc înjuri sau blesteme minei! Cu toată teama şi oroarea de-a lucra în mină, nu ar fi părăsit-o pentru a pleca la altfel de lucru, de munci, de teama că “acolo” nu va câştiga atâta cât să-şi hrănească pruncii. Dar, după această surpare din care el şi ortacii lui au scăpat ca prin urechile acului, teama încuibată în suflet era mai groaznică, poate mai groaznică de cât moartea, numai la gândul că iar va trebui să intre în mină. Gândurile lui, de om din care emană frica( mirosul fricii este mirosul de cadavru) au prins voce:”Oare numai noi obidiţii vieţii trebuie să lucrăm în mină?! Şi din toate naţiile cu care ne însoţim traiul, bunele şi relele, lucrul în băi e numai pentru noi?” “D-apoi cine te-a oprit să nu faci şi tu şcoli să fi domn, boiar?”, îl apostrofă minerul lui Gheorghe, căruia frica ajutorului lui îi măcina nervii şi-i inunda nările. “Pe aici au fost atâtea guverne, de atâtea feluri, care se schimbau unele după altele. Atunci şi tu îţi puteai schimba numele şi naţionalitatea zilnic, cum cunoşti că au făcut şi alţii, dacă asta ţi-a fost pofta. Nimeni nu te “înţelege” niciodată pe tine! Eşti greu de priceput!”. Apoi după o oarecare pauză:”Numai tu “baţi” mereu din gura-ţi spurcată şi, după câte vezi, mai mult baţi câmpii. Vezi-ţi mai bine de treaba ta că nici cu ea nu te tare împaci!” îşi reluă apostrofările minerul lui Gheorghe. Este îngrozitor să lucrezi cu un om care nu-i atent niciodată la lucru, unul care numai ciuleşte urechile ca iepurele de teama propriei sale vieţi. Un asemenea om în echipă, în loc să te ajute, că de aia-i ajutor, te sileşte să-i faci tu şi treaba lui. A mai avut ajutori fricoşi, şi din acei care au venit în mină să câştige bani, pe fiecare a reuşit de l-a dat pe brazdă, numai cu Gheorghe n-a putut face nimic. Ce să mai spună că de când Gheorghe-i este ajutor lună de lună-i micşorează salariul din cauza fricii sale patologice de care nu se poate debarasa?!. Puţini ştiu ce-i un ortac, dar când îl vezi pe ăsta, care face pe el de frică, ajungi să preţuieşti la adevărata sa valoare pe orice om care se manifestă cât de cât altfel decât ăsta. A vrut să se scape de el, dar nimeni nu şi l-a mai dorit în echipă, aşa că i-a rămas tot pe capul lui, deoarece dacă nu-l lua nimeni în echipă, domnii s-au hotărât să-l dea afară. Cu asta n-a fost el de acord. Era păcat de Dumnezeu să-i laşi pruncii muritori de foame, doar pentru că tatăl lor este fricos şi crede că mina-l urgiseşte. Ce vină aveau bieţii prunci? Şeful dulgherilor de atunci, Maier, un poliglot care cunoştea vreo şapte limbi-şi ca o ciudăţenie era singurul om de altă naţie care ştia limba idiş s-a pus pe povestit:”Cred că Gheorghe astăzi nu are dreptate deloc. Bag sama crede că numai el e miner în băile noastre, dar se înşeală amarnic, deoarece fără exagerare din câte ştiu eu, au lucrat aici aproape toate seminţiile pământului. De puţină vreme, de fapt de când a venit regimul acesta, nu lucrează în această mină mai multe naţii, deoarece nu mai este liberă migraţia oamenilor, lumea fiind împărţită în LAGĂRE. Nu conta că unul e socialist şi altul capitalist, se pare că nimeni nu dorea mişcarea liberă a oamenilor, a muncitorilor.