Câtă spaimă şi oroare au produs oamenilor inundaţiile din ’70, cutremurele din ’77 şi atunci ţara avea oameni valizi, oameni pregătiţi, mai erau şi aproape 20 de milioane nu ca atunci, o ţară total distrusă cu doar aproape 13 milioane de oameni din care 3/4 erau copii, moşnegi şi mutilaţi (ştiaţi că există termenul de mutilaţi şi mari mutilaţi?!). Aşa îţi poţi da seama de munca depusă de acei oameni care au reuşit să facă şi altceva nu numai umbră pământului, după ce au trecut prin război. Munca depusă pentru realizarea acestor treburi, s-a făcut şi se vede. Ce nu se vede, şi nu se ştie, sunt durerile acestor oameni, problemele sufletelor lor. Oamenii aceia erau foarte raţionali şi conştienţi că nu pot continua viaţa mai departe singuri. Prin diferite pertractări, poate atunci să se fi inventat şi peţitoarele de profesie, au început să se asocieze în cupluri, despre dragoste, liantul care uneşte doi oameni într-o căsnicie, cred că intuieşti că nici nu putea fi vorba. Plângând pe cei ce nu s-au întors, mulţumind Domnului că totuşi au cu cine-şi creşte plozii, munceau pe rupte toţi supravieţuitori. Aşa treceau zilele, săptămânile, anii. Greutăţile sau revărsările suferinţelor interioare răbufneau când, destul de rar, se mai aflau în preajma unor prieteni, în vremuri de sărbători, a unui “pahar de vorbă”. Bunăoară ca noi acum. Atunci toate dorurile nestinse, toate umilinţele impuse de acea “viaţă legată cu aţă” făceau ca romanţele ce se cântau reverberau, nu hainele lor, ci sufletele lor. Cântecele erau cântate sau fredonate atât de impresionant, din chiar străfundurile durerilor sufletelor lor, că te simţeai sfredelit de toată durerea şi umilinţele ce le apăsa inimile. Văzând, şi oarecum trăind şi eu aceste suferinţe pe care ei le considerau mult mai grele decât construirea casei, familiei sau a ţării, mi-am propus ca, indiferent cum îmi voi aşeza viaţa, să nu fac pe nimeni să sufere din dragoste neîmpărtăşită. Să mă feresc să obţin foloase prin promisiuni şi angajamente de iubire ori să mă ferească Dumnezeu să am copii pe care să nu-i cunosc. Într-o singură propoziţie:” să pot să-mi trăiesc viaţa cât de corect posibil şi, dacă Domnul a vrea să se cânte undeva, la vreo petrecere şi romanţe, să le pot asculta fără să-mi cauzeze suferinţe mie sau altora din vina mea, acele tipuri de suferinţe copleşitoare, atât de des întâlnite în versurile romanţelor” Acesta era idealul meu de atunci şi până astăzi nu m-am abătut de la el. Sper ca acum să nu-ţi pară deplasat ţelul meu de viaţă propus pe atunci.
– Ce să-ţi spun, de nu o ziceai tu, credeam că-i o snoavă. Aşa pare a fi …altfel. Dar, înainte de a povesti despre crezul vieţii tale, pe care se pare că l-ai realizat, întrebarea mea era dacă mi-ai povesti şi o participare de-a ta la un revelion, că ultima dată ai avut doar… biletele.