În momentul în care m-am împiedecat, s-ar fi putut ca lanterna să nu fi fost aprinsă, altfel nu-mi explic cum am reuşit să mă împiedic, doar acum. Căutând motivul care mi-a provocat acel şoc, am zărit un bărbat, pe un mic peron din faţa blocului, ce trecuse cu înălţimea de 1,80 şi care ieşise să se plimbe. Aş fi dorit să-l văd, să-l cunosc, dar înălţimea lui nu-mi permite să-i “bag lanterna în ochi”, aşa că am lăsat această fază pe altă dată.
În trotuarul despre care vorbim era făcut un rost de-o rădăcină de plop care, probabil ieşise de curând din pământ. Mi-am continuat drumul fără alte poticniri, şi poate nici eu n-am mai stins lanterna până la uşa apartamentului, urcând cele patru etaje fără folosirea liftului, fiindcă tuturor ne era frică să nu ne transformăm în prizonierii lui, pe perioadele în care se întrerupea curentul, perioade cărora nimeni nu le cunoştea durata. Aşa se explică de ce mai bine de un an şi jumătate nimeni n-a mai folosit liftul de pe scara noastră, chiar dacă locuia la etajul zece. Cineva ar putea spune că şi liftul se poate deschide, dacă se întrerupe curentul, cu cheia triunghiulară iar persoanele sechestrate în el pot ieşi afară. Este adevărat aşa era cândva şi la noi, dar, după atâtea deschideri şi închideri, s-au ros nu numai muchiile cheii, ci şi suportul respectiv din instalaţia liftului, făcând imposibilă operaţia de evacuare în cazul unor întreruperi. De ajutor ne erau doar lucrurile lăsate de Dumnezeu şi făcute de mâna omului-scările!
Dimineaţa plecând spre serviciu, am întâlnit din nou persoana înaltă din ajun, numai că de această dată m-a salutat el şi l-am recunoscut pe morarul morii 5 din Ceanuraţia Săsar, persoană deosebită, volubilă, care ştia să aprecieze o glumă. Era foarte sociabil, puteai întreţine cu el o discuţie reconfortantă, oricând. Poate această caracteristică să fi fost un “defect profesional” pentru că morarii din ceanuraţie, nu puteau desfăşura nici-un fel de discuţie în timpul celor opt ore de muncă, datorită zgomotului continuu al morilor. Toată conversaţia lor şi a celorlalţi ce lucrau acolo se limita la semne devenite simboluri profesionale. Chiar şi după serviciu, o conversaţie cu un morar semăna mai mult c-o urlătură întrucât, după expuneri repetate şi îndelungate la zgomotul acela infernal, morarii îşi pierdeau auzul. Cel despre care povestesc era acum pensionat şi, după circa un an şi jumătate, a redevenit om cu auz normal. Tot cu aceasta ocazie am aflat că s-a mutat de puţin timp aici, el fiind născut într-un sat din apropiere. A renunţat la pământ, deoarece şi puterile lui au renunţat la el. Cu tristeţe “s-a făcut” orăşean definitiv numai acum, cu toate că, întreaga lui viaţă, a muncit în acest oraş. Poate de aici volubilitatea lui căreia eu nu i-am putut face faţă.