– Pe vremuri aş fi putut zice referitor la asemenea întâmplări: “se aud fel de fel de lucruri”, acum pot să spun “am trăit fel de fel de lucruri” şi, scurgându-mă şi eu prin viaţa aceasta, am învăţat enorm de multe lucruri, dar într-o anumită privinţă am rămas cu aceleaşi cunoştinţe pe care le-am avut în copilărie. Şi nu e vorba de necesităţile fizice şi biologice pe care fiecare om le învaţă până la vârsta 3,5 ani ai vieţii sale…
– Doamne, dar ce cunoştinţe aşa de preţioase ai avut că încă mai sunt valabile după cinzeci de ani când CIP – urile au devenit banalitate şi în acele timpuri nu se cunoşteau nici tranzistorul.
– Acum tu ai tendinţa să mă ridiculizezi. De n-ai chef să mă asculţi, nu-i nici o supărare, dar, de sari peste cal, nu-ţi recomand să mă încerci, cu atât mai mult cu cât pui întrebări scumpe sufletului meu.
– Acum tu te-ai prea sensibilizat. Scuză-mă dacă despre asta-i vorba, nu te mai întrerup până-ţi termini ideea. Te ascult cu plăcere.
– Nu-mi face plăcere să mă întorc din nou, la anii imediat de după război, ani care m-au marcat profund. Poate că prea adesea mă întorc la anii aceia. Fac acest lucru nu numai că starea socială a unora, în zilele noastre, este echivalentul celei de atunci, dar, mai mult o fac deoarece starea sufletească ce se revărsa din fiecare în acele vremuri năpăstuite, acum, a devenit o mare necesitate pentru destrăbălarea morală şi fizică a populaţiei la care ne-au adus, acei care, zic ei, ne conduc.
Oamenii de pe atunci erau schimonosiţi şi schilodiţi în toate felurile. Mutilaţi de organe şi de suflet, rebegiţi de foame şi de frig. Lipsa căldurii, lipsa bărbaţilor, pentru muncile tipice, lipsa mijloacelor de muncă, a locurilor de muncă, lipsuri peste lipsuri…Peste toate acestea erau supravieţuitori care de aceea au supravieţuit, să sufere de toate. Să sufere ce încă n-au “reuşit” să sufere în război. Apoi n-a durat mult că au venit şi epidemiile. Care dintre oamenii aceştia au mai “îndrăznit” să trăiască după acel război, erau acum obligaţi să învingă şi aceste cumuluri de greutăţi. Oamenii aceia de atunci, fostele femei sau foştii bărbaţi, care, chiar dacă nu erau dintre aceia cu membre sau organe lipsă, arătau ca nişte fantome. Ei bine, de necrezut, dar dacă nu erau alţii, acele fantome, acei foşti bărbaţi şi femei, ei şi numai ei, trebuiau să reconstruiască ţara, populaţia ţării, bunăstarea. Nu li se cereau multe…dar, cui li se cereau?!. Cu toate că erau nişte caricaturi ale acelora care erau înainte de război, nu s-au dat înapoi de la ceea ce erau conştienţi că trebuie să facă şi numai ei puteau să împlinească acele “sarcini”, după câte observi. De fapt, dacă se face ceva, nu se bagă în seamă, dacă nu se face, atunci observă toţi. Ei bine, oamenii aceia, atunci, şi-au făcut treaba cu prisosinţă. Cu toate că de cele mai multe ori românii lucrează aproape de pomană, n-au refuzat lucrul niciodată şi-l duceau la bun sfârşit.