Fiecare familie, în funcţie de necesităţile tinerei familii şi de posibilităţile lor, promiteau zile de clacă, pentru munca în gospodărie sau la construirea casei, loc de casă, pământ, să-i ajute la diferite transporturi, promisiuni în vite(“la primăvară voi da viţelul ce l-a făta Rujana”) sau în oi, mieluţi, cârlani sau mioare. Apoi se “spărgea” nunta şi plecau toţi la casele lor. Cum nunţile se făceau sâmbăta seara, duminică dimineaţa, mai “zăboveam” în paturi. De acea dată, de dulcea lenevire, n-am mai avut parte, deoarece ţipetele ce se auzea pe uliţă ne-au ridicat în capul oaselor cu noaptea-n cap. Treceau mai multe femei ţipând şi plângând, smulgându-şi părul din cap, aruncându-şi basmalele, şi urlau de-ţi îngheţau ficaţii de spaimă. După un timp, mama a reuşit să afle ultima nenorocire de care încă n-a avut parte satul acesta, satul nostru. Cum foamea pe atunci era un “sport popular” şi-l practicam în masă, câteva femei, după ospăţul de la nuntă, au murit. Medicul de la medicina judiciară a dat diagnosticul: “moarte violentă prin fisurarea stomacurilor”. Probabil că păsatul să nu fi fost fiert îndeajuns, să se fi umflat după ce a fost mâncat. Dar şi aici lucrurile au devenit ciudate. Au murit numai femei, numai mame, poate fiindcă numai ele şi-au tot rupt tot timpul de la gură să-şi amăgească plozii cu fărâma de mâncare luată de la gurile lor. Stomacurile acestor mame tinere, care băgau tot dumicatul în gura copiilor, chiar şi ceea ce ele ar fi trebuit să mănânce, să poată vieţui, s-au micşorat într-atât că o singură sarma mâncată, le-a omorât. Nu-mi ies din cap vorbele mamei: “O dată s-au săturat şi ele şi n-au rezistat nici la atâta fericire” .Savanţii spun că toate-n viaţă sunt ciclice, revin periodic. Pe atunci nu ştiam că şi foamea poate fi ciclică. Prin ’87, în octombrie, după ce am primit salariul, împreună cu nevasta ne-am “plimbat” prin tot centrul comercial al Băii Mari, prin piaţă şi n-am putut cheltui 1000 lei. Eram decişi să dăm oricât pe orice produs alimentar…dar acestea lipseau cu desăvârşite. Aşa că am venit acasă cu teama că banii pe care am muncit atâta, se vor devaloriza şi nu vom putea cumpăra nimic cu ei. N-am greşit cu mult. Abia au trecut cincizeci de ani de la foametea de după război şi am trecut pe o altă foamete. Acesta-i ciclul românului ? Ca să nu pierdem toţi banii care-i aveam, ne-am cumpărat bilete la revelionul, ce era anunţat cu “surle şi trompete”. Ne-am zis şi noi, ca nevasta lui Şindra-părău care a murit din cauza acelei foamete, fie ce-o fi, chiar de-om muri, măcar să murim sătui. Din nou am ajuns la vorbele mamei, dar de această dată ea, săraca, nu avea să ştie câtă dreptate a avut. S-a stins înainte de sosirea Crăciunului din acel an, aşa că, în doliu fiind, am dat biletele de revelion unor rubedenii, care au considerat necesar, după ce s-au ghiftuit şi distrat, să vină în dimineaţa de unu ianuarie să ne mulţumească. N-am înţeles niciodată de ce ne-au mulţumit, că a murit mama sau că ei s-au distrat de minune pe durerea noastră. Ce mai contează acum? Pentru unii, distracţia este mult mai importantă ca durerea altora. Aşa că ne-au făcut şi nouă o poză să vedem cum arătam la şapte zile de la moartea mamei. Eram bine. Poza era colorată. Chestie de impresie.