Acolo, abia acum realizez, au fost făcute mari eforturi de părinţii noştri, să stingă această cruzime, să ne ferească de şovinism şi dispreţ. Părinţii noştri au luptat mult pentru a îngropa şi secătui seminţia tuturor relelor de atunci, şovinismul şi antisemitismul. Toate eforturile lor, a unor oameni ciuntiţi şi fizic şi sufleteşte de un război care le-a luat speranţa traiului pe pământ, au reînviat speranţa în viaţă, ne-au arătat că toţi suntem egali în faţa lui Dumnezeu, că EL ne iubeşte deopotrivă pe fiecare cu dragostea de care numai El este capabil. Regretabil este că noi n-am ştiut s-o, “predăm” mai departe. De fapt, n-am crezut că ceva mort de mult poate reînvia, în alte timpuri, în alte vremuri. Noi nu am văzut rostul acestei temeri a părinţilor noştri care se pare că nici peste veacuri nu s-au înşelat. Şi astăzi mulţi câştigă averi şi posturi grase, numai prin enunţarea acelor idei naţionaliste care au măcelărit 22 de milioane de oameni în trecutul război Pe atunci, deci după război, aveam probleme de toate culorile, mai puţin aceasta de care n-are rost să mai vorbim. Printre colegii din clasă aveam şi trei ţigani cu nume ecologice: Părău, Frunză şi Pădure. Celelalte familii de ţigani aveau nume după meseriile care le profesau părinţii sau bunicii lor: Ferar, Lingurar, Cărămidar şi altele. M-a frapat numele lui Pădure Florea. Îmi plăcea nespus şi cu toate că pădurile de atunci din satul nostru, “veneau” până în odorul casei, nu-mi explicam unde ar fi putut fi “florile” pădurii. În clasa noastră paleta naţionalităţilor nu se oprea numai la ţigani. Aveam şi evrei, copilul lui Dudi şi Mindi, erau şi unguri, slovaci, ruteni şi ce-or mai fi fost, că nu toţi îşi declarau naţionalitatea. Cu puţine excepţii, cam toată populaţia era flămânzită. Târziu, l-am citit pe Zaharia Stancu cu a lui “Darie”(DESCULŢ), în care ne spunea că populaţia întregului sat din care se “trăgea”, în preajma unei nunţi, înmormântări, ori la cules de struguri, nu mâncau cu o săptămână înainte ca să poată mânca toată mâncarea care se dădea pomană sau la ospăţ. Exact aşa era şi la noi, şi, poate, şi la alţii, doar că noi nici nu aveam ce mânca, deci nu era un efort deosebit “să ne păstrăm burţile pentru ospătare”.
S-a brodit şi în satul nostru ca în acele vremi să se adune doi tineri, să se căsătorească. Era de la sine înţeles că se invita tot satul. Mâncarea ce s-a dat la nuntă a fost supă de găină şi sarmale. La noi “se purta” obiceiul ca sarmalele să se facă cu păsat de mălai (poate pe atunci chinezii nu negociau orezul pentru ţăranul român), cu slănină şi carne tăiată cu satârul cubuleţe, că maşini de tocat carnea nu aveau mulţi. Mâncarea nu prea lâncezea pe masă, am putea zice că nici cu spălatul farfuriilor nu aveau nici o problemă ( apropo de detergentul de acum, “Fairy”, care spală 7000 de farfurii). Dacă nu se lingeau propriu-zis farfuriile, atâta se “ştergeau cu pâine” că nu mai era nimic de spălat după această “operaţie”. Totalitatea timpului de desfăşurare a nunţii nu depăşea trei ore. După ce nuntaşii se ospătau, se mai dansa puţin, “Dansul miresei”(cui îi ardea şi tineretul) după care se trecea la “făgăduieli”.