La noi în sat sunt clopotele mute…
Tăcerea lor e-aşa de-apăsătoare:
Duminecile vin pe neştiute
Şi n-avem nici-o zi de sărbătoare.

Fetiţele de şcoală bat mătănii
Bătrânele ţin zile şi-acatiste
Copiii mici cioplesc mereu la săbii,
Iar mamele-s acum atât de triste.

La noi în sat sunt clopotele mute
Dar aşteptăm o zi de mângâiere
Când vor cânta odată pe-ntrecute
A Năsăudului măreaţă Înviere.

*- este vorba de Galaţii Bistriţei

De pe terasa birtului de unde îţi derulau amarul cei doi prieteni care şi-au petrecut CEA MAI LUNGĂ NOAPTE, nu petrecând cum a făcut toată lumea, ci depănându-şi amintirile suferinţelor vieţii, suferinţe care parcă se înghesuie după “prima sută de votcă”, aducând după ele uitarea apartenenţei la familie sau aducându-şi aminte de ea doar prin necazurile şi neajunsurile care i le-a provocat, uitând esenţialul că o căsnicie, de fapt, se face “din dragoste şi preţuire”, într-o pauză, când privirile lor puteau privi şi în realitatea cotidiană, au observat cum, taxiurile ca nişte uriaşe hudubăi cărau pe ultimii participanţi ai distracţiei de revelion, “uitaţi”, cine ştie cum, de partenerii lor de petrecere. Anul 2003 era îngheţat. 2004 a început c-o ploaie care acuza şi mai tare “imperfecţiunile drumurilor” care ca nişte “brâie străbăteau oraşul legând depărtările”. Uitându-te cum se zbuciumau acele taxiuri prin gropile asfaltului, nu puteai şti care dintre cei care populau taxiul era mai beat, cel care conducea acea maşina, sau celălalt. Habar nu aveai care dintre ei este şoferul şi care clientul, deoarece alternativ erau “unul peste celălalt”, aruncaţi în toate părţile maşinii de gropile drumului care parcă-şi râdeau de starea precară a stomacurilor foştilor petrecăreţi. Cu toate că erau rebegiţi de oboseala chefului de-o noapte, şi singura dorinţă a tuturor era doar un aşternut cald, nimeni nu era supărat că plouă. “Ploaia de Sfântul Vasile-i belşug”, zic bătrânii. Pentru petrecăreţi va fi odihnă cât de repede se va putea, până nu se roteşte întreaga lume cu ei, c-apoi odihna se transformă în chin. În această fază erau probabil când un şofer total zăpăcit de clienţii acelei ore, opreşte maşina în faţa lor, şi-l întreabă pe Amot de o adresă.