Prietenul meu era pe bancă. Ne-am salutat cam şmechereşte pentru vârsta noastră, dar aşa erau uzanţele pe vremuri, şi au rămas cam tot alea şi acum. Obiceiul acesta de a ne întâlni, să mai stăm la poveşti, la câte-o bârfă politică, a durat câţiva ani. Oraşul în care “am aterizat” eu, nu avea nici păsări, nu avea bătrâni, deoarece minerii, preparatorii nu îmbătrâneau, mureau de tineri. Aici putem spune că nici metalurgiştii nu prea “vedeau” pensiile. Cu toţii se “curăţau “de tineri. Se pare că, din acest punct de vedere, nu se mai poate face nimic pentru ei. Şi golurile lăsate de ei se umpleau foarte greu. Am fost deosebit de impresionat văzând atâţia oamenii vârstnici la un loc prin parcurile Timişoarei şi prin celelalte “colţuri” ale Timişoarei, pe malul Begăi. Am văzut oameni bătrâni când credeam că nu mai sunt nicăieri. Poate că greşesc dar, în deceniul şapte, cred că Timişoara avea cea mai mare populaţie matură. Zic unii că nu întâmplător ea a fost scânteia revoluţiei. Bătrânii dau stabilitatea, manierele, ştiinţa, logica lucrurilor, liniştea unui ţinut unde ei sunt respectaţi la valoarea vârstei lor. Cu toate că m-am “pierdut” între ei, nu m-am simţit grefat în societatea lor cum m-am simţit în Cişmigiu sau Grant, locuri cu rezonanţă istorică pe care orice român doreşte să le cunoască, dar cu obiceiuri neagreate de mine. Faţă de Timişoara şi chiar de Bucureşti, aici în oraşul nostru, parcurile erau folosite doar cu ocazia chermezelor. Tinerii, chiar îndrăgostiţi, nu ştiu a popula băncile parcurilor. Văzându-ne zi de zi cu morarul morii 5, parcă ne reînnodam întâmplările tinereţilor. Nu exista zi când mergeam sau mă întorceam de la serviciu să nu ne vedem, să nu schimbăm două trei vorbe, başca atunci când ne întâlneam la cumpărături, unde ne puteam derula poveşti mai lungi. În ultimul timp, mi se plângea că nu poate să se odihnească noaptea. Când respiră, parcă se îneacă. El credea că-i de la o bronşită rebelă, nimeni nu i-a spus că zgomotul şi vibraţiile distrug întregul organism şi această distrugere începe cu inima, se anchilozează degetele, braţele, Sindrom Raynoud. Îl întâlneam din ce în ce mai de dimineaţă că-şi făcea “rondul”, cu motivaţia de a lua o gură de aer proaspăt. Pe trupul frumosului morar de la moara 5 bolile îşi făcea mendrele. Au început să-i tremure braţele, şi capul a primit o oarecare oscilaţie, care parcă-i întreţinea aerul de şmecherie din tinereţe.
Câteva săptămâni, de mare tevatură, fiindcă se încheia anul şcolar, nu ne-am văzut. Apoi m-am gândit că, oricât de ocupat eram eu, trebuia să ne fi întâlnit, deoarece orele de plecare şi sosire la şi de la serviciu erau aceleaşi. I-am întâlnit consoarta şi am întrebat-o :”ce mai face Ion?”. “vai, nu ştii? Săptămâna trecută a ieşit, cum îi era obiceiul, la plimbare.