Pe multe dintre ele le cunoşteam deja, unele situaţii de confruntare erau notorii, pe altele le-am revăzut, dar ce m-a şocat era dedicaţia cărţii, care era adresată copiilor lui: “să ştie că tatăl lor nu a stat niciodată deoparte”. Mă sâcâia lucrul acesta. De ce omul acesta deosebit, trebuie să-şi justifice faptele şi viaţa în faţa propriilor copii? Obsedantul gând mă intriga. Deci, nu numai că dăm uneori socoteală colegilor, societăţii, că acestea sunt, de fapt, acele CURRICULUM VITAIE în care dăm socoteală de faptele noastre. Această confruntare cu noi înşine o facem înaintea ÎNTÂIZIDITORULUI. Să fi apărut moda şi metoda să ne perpelim şi în faţa propriilor noastre odrasle? Plimbând gândul acesta în drumul spre casă, mă gândeam cât de adevărată este această constatare şi cât de reală. Aşa cum Mark Twain ilustrează batjocoritor această “legătură” de subordonare a părinţilor în favoarea copiilor, se pare că doar la atât să fi rămas cam toţi părinţii. S-a demonstrat că cele mai puţine lucruri despre proprii lor părinţi le ştiu chiar copiii noştri. Puţini dintre ei cunosc în urma căror transpiraţii smulse părinţilor lor a apărut pe masă pâinea ce nu ne poate lipsi niciodată. Uite că omul acesta a făcut observaţia pertinentă că pruncii noştri n-au făcut şi nu fac nimic pentru noi, dar noi trebuie să le dăm socoteală de felul cum ne-am trăit viaţa. Poate că fiecare în parte încă n-am scăpat de puerila întrebare de la 14-15 ani când căutam să ne impresionăm “adversarul” cu infatuata întrebare :”Tu ştii cine sunt eu”?! Bag seama nu scăpăm de banalitate toată viaţa şi, cu toate acestea, nu cumva aceea banală întrebare pusă de copii ne împinge înainte? Nu cumva dorim perpetuu să fim “cineva” în ochii propriilor noştri copii? Se pare că de aici încep toate visele noastre de mărire, de autoperfecţionare pentru ca odraslele noastre, odată în viaţă să se mândrească de noi.
Parcă m-am văzut legat la ochi şi nu m-am dezmeticit numai după o întâlnire cu morarul morii 5, care atunci “avea ceva la bord”. Eu mergeam cu fiul meu cel mic la cumpărături, iar el venea de prin zonă. Însoţindu-ne la traversarea a două-trei străzi, “s-a agăţat de copil” chiar cu aceste vorbe:”Nu ştii tu, puiuţ, ce băiat de treabă-i taică-tău?! Am fost colegi şi prieteni, ortaci, multă vreme. E un băiat grozav!” Deoarece gradele din ţuică-şi făceau efectul şi a început să o ia pe coarda sensibilă, m-am grăbit să ne despărţim. Poate că atunci şi morarul morii 5 ştia că noi trebuie să ne justificăm viaţa în faţa copiilor noştri, numai eu n-am crezut că trebuie. De ce ochiul lui Ioani “lăsat” în moara 13 n-a trebuit să-l justifice nimeni, nici vieţile celor doi lăcătuşi de la Flotaţie care au fost măcinaţi în moară n-au trebuit justificate şi noi trebuie să ne justificăm viaţa toată? Şi cui? Am ajuns prin locul în care m-am împiedicat în ajun.