(marţi, 18 februarie2003)
Este destul de dificil să prezinţi un mare om, o personalitate marcantă, şi dacă acesta-i şi un mare pictor cu o inimă uriaşă care parcă dădea impuls oraşului, este şi mai anevoios, deoarece şi fără tine îl cunoaşte lumea destul de bine. Toate greutăţile în schimb se estompează dacă personalitatea pe care o prezinţi concitadinilor este un om sociabil, un om spiritual şi în ultimul timp un metronom al stărilor de spirit contradictorii, de contrapunere, uneori făţiş, alteori „bătând şaua să priceapă calul” prin glumele şi ironiile elaborate, care erau „sarea şi piperul” aruncat acelora care numai ei erau obişnuiţii ce-şi puteau permite să se impună. Erau atât de versaţi în permisivităţi şi manipulări încât ne impuneau şi locul unde să facem rândurile pentru a putea „cumpăra ceva mâncare”.. Numai că Mircea nu era persoana pe care ei „s-o ducă cu acadeaua”. Mircea în exteriorul atelierului se comporta ca simplul cetăţean al urbei. Lua atitudine ori de câte ori avea ocazia cu toate că acestea erau sporadice. Dar la asemenea manifestări nu se încurca cu nimeni pentru a nu atrage asupra altora ura conducătorilor, manifestări, considerate de el ca o ofrandă oferită concetăţenilor în contra partidă cu asuprirea politică. El a brevetat lozinca: JOS SOCIALISMUL!!!, JOS SOCIALISMUL!!!, SĂ VINĂ COMUNISMUL!, lozincă strigată în plin centru civic al oraşului, la oră de maximă populare. L-am căutat prin trecutele materiale de propagandă şi agitaţie emise cu diferite evenimente, pe el nu l-am aflat pe nici unul cu toate că ani buni a fost Preşedintele UAP filiala Maramureş, deci persoană oficială. În schimb este nelipsit din cataloagele expoziţiilor naţionala şi internaţionale. Conducătorii de atunci aveau grijă să-l ţină la distanţă. Pornirile împotriva lui nu erau numai din partea autorităţilor pentru ai sancţiona „ieşirile”, mulţi dintre confraţii lui manifestau asemenea comportament. Aceste porniri ale confraţilor erau manifestări obişnuite împotriva unuia care se comporta ca un adevărat boem şi care a afirmat „sus şi tare” că „cine-i pictor trăieşte din artă”. Nu convenea multora mai ales că Mircea Hrişcă trăia din tablourile care le vindea. Cu toate că viaţa lui n-a fost niciodată liniştită, uneori şi nu în puţine rânduri, după o vânzare de tablouri dădea de băut toatei plebeii băimărene, „reuşind” ca în câteva ore să-şi risipească munca de câteva luni. Confraţi-l tachinau cu „maniere de beţiv”. Mircea Hrişcă era cel mai popular şi mai iubit pictor de contemporanii săi concitadini. I-a sosit o invitaţie din Olanda să plece la o tabără internaţională ce avea loc acolo. Autorităţile s-au gândit că a sosit timpul să scape de el. Sub oarecare motiv o să-l aresteze şi o să spună că a fugit din ţară. Mircea Hrişcă a dispărut. Un oarecare Pop din Băiuţ a aflat, la pus în maşină şi i-a făcut el „tabără de creaţie” pe dealul de Nord al Băiuţului. Oamenii se comportau cu el ca şi cu ori care membru al familiei lor. N-au fost puţine aceste escapade ale lui Hrişcă din „faţa autorităţilor”. La insistenţele ambasadorului Olandei după două săptămâni a primit paşaportul şi a plecat la acea tabără de pictură capitalistă.
Revăzând fotografiile cu el, m-am gândit că meritaţi şi dumneavoastră acel inimitabil şi sarcastic zâmbet care-i marca obrazul acestui neostoit vulcan care a fost Mircea Hrişcă şi care acum ne-a părăsit trecând Stixul.