Acum in 1957 si noi elevii am fost cuprinsi de febra sarbatoririi. Asteptarea si emotia erau peste masura suportabilitatii! In clubul scolii s-a desfasurat un program artistic patriotic pe durata mai multor ore. Simteam in noi, putem spune, demnitatea de-a fi roman. Ni s-a permis prima aniversare a Marii Uniri. Ni s-a permis…
La ora mesei, dupa atata joc si muzica parca foamea era mai mare. Elevii s-au adunat buluc la sala de mese, si cum nu incapea toata lumea in schimbul I, s-a format un rand pana hat departe. Tutu a hotarat ca vine mai tarziu la masa, cand coada va fi mai “zvantata”. A plecat spre dormitor cu gandurile lui, putin coplesit de densitatea celor auzite si intamplate. Dorea sa fie singur, sa “mediteze”. A trait o zi mare, o zi in care si el se credea mare si poate de acum si viata lui se va schimba cumva. Nu stia cum, dar simtea ca o data cu varsta era imposibil sa nu se petreaca ceva in bine.In usa caminului II era Postolache, de la “mecanici auto”.
– Ce faci Slabule, nu te duci sa mananci? il ia Postolache.
– Sunt multi, multi si zgomotosi. Eu imi doresc o clipa de liniste.
– Auzi ma, tu nu esti la “lacatusi”?
– Ba da! Dar de ce te bate curiozitatea? Sau inventariezi care la ce meserie e?
– Ei, nu sunt eu o fata curioasa, dar de un meserias bun de la lacatusi as avea mare nevoie. Dar nu cred eu ca tu esti ala!
– Si ce te face sa crezi ca nu eu ti-s omul?
– Nu cred ca are vreun rost. Tu esti in anul I si nu poti sti atata meserie.
– Poate imi spui despre ce este vorba.
– De spus ti-as spune eu, dar ma tem ca-mi racesc gura de pomana.
– De nu vrei nu ti-o raci! si dadu sa plece.
– Hai sa-ti spun, poate totusi, fiind lacatus… stii si tu vreun secret, macar in mecanica.
– Dar, desarta-te o data, omule!
– Ba, Tutulache, mi-am pierdut cheile de la valiza si am si eu pofta sa mananc niste slanina, ori fara cheie ma tot uit la valiza si inghit in sec.
– Pai de ce nu mi-ai spus asta de la inceput? Problema e ca si rezolvata! Se duse la valiza ce i-a fost aratata de Postolache.
– Poftim valiza, i-o oferi Postolache.
– Imediat! zise Tutu. Scoase din buzunar batista, rupse o contrafisa de la un pat de fier si incepu sa-i aplice niste lovituri usoare, cu o anumita chitire si o oarecare indemanare si lacatul ceda.
– Poftim, serveste-te, eu am plecat.
– Stai ba, cum ma lasi asa? Mananc putin si pe urma o inchizi! Serveste si tu!
– Multumesc, dar slanina nu o suport. Mananca tu linistit si apoi iti voi rezolva problema pe “invers”.
Dupa “praznicul imbelsugat” cu clisa a lui Postolache, Tutu i-a montat lacatul la loc. Postolache i-a multumit si s-au despartit. Tutu se duse in dormitor, se tolani imbracat pe pat. Pe atunci, la varsta lui, nu stia cum si pana unde se intind “baierele politicii”, dar ii placea sa creada ca si el mediteaza, filosofeaza, macar la ceea ce vedea, nu la ceea ce se ascundea dincolo de lucruri. Gandurile I se invalmaseau, nu vedea el mari lucruri, o iesire, o “deschidere in fata”, dar se simtea mare si important. Aerul si degajarea din program i-a zgandarit orgoliul de viitor soldat al tarii. Cam pana aici a ajuns Tutu cu concluziile, dupa care a coborat si el in sala de mese. Dupa-amiaza cursurile fiind suspendate, programul sarbatoresc a continuat pana seara. Dupa efectuarea “programului de seara”, elevii scolii profesionale apartinand M.A.I.-ului se incadrau programului si disciplinei celor de la liceele unitatilor M.A.I. Seara cu totii isi rostogoleau prin dormitoare impresiile unei zile mari, foarte mari pentru orice roman! Era un semn ca au inteles maretia ei!
Dimineata, elevul de serviciu s-a prezentat in dormitor:
– Elevul Tutu este asteptat la director! Pleca insotit de elevul de serviciu la directiune.
– Asteapta aici!
– Am inteles! Era in antecamera directorului. Era abia ora 7. Directorii au aparut din curte unul cate unul. Tutu lua pozitie de drepti si saluta. Ei treceau fara sa-1 observe macar. Se facu ora 8. Prin antecamera trecu un profesor de matematica.