(8 septembrie 2001)

Profesorul de serviciu în fiecare pauză ne „dădăcea”. Altădată, şi alţi profesori tot asta făceau, dar astăzi, în mod excepţional trebuia „să arătăm bine”. Ne venea să râdem. La hainele noastre la care „s-au uitat măsurile”, ori poate cel măsurat „lipsea” de mult dintre noi şi noi între timp le-am mai adăugat câteva petice, vom arăta bine! Cum Doamne iartă-mă, să arăţi bine când eram atât de”frumoşi” că aproape toţi ne strigau : „Gămălie, măi gămălie” , deoarece aveam un trup slăbit şi capurile mari, disproporţionat de mari. Directorul era poate singurul om mai acătării la fizic, a terminat facultatea de sport şi practica fotbalul. Era tânăr, să fi avut 26 de ani şi a venit din Moldova. Era foarte simpatic dar puţin bâlbâit. Ori ce emoţie îl făcea un mut căruia gura-i făcea grimase. Soţia directorului în schimb era o adevărată Vitorie Lipan (se trăgea şi de pe acele meleaguri) şi, în afară de profesia ei de învăţătoare, mai avea şi un „colţ de biologie” şi nu de puţine ori asistentă medicală. Unul dintre colegi avea un furuncul oribil. L-a prins, l-a dus la sala profesorală şi, deasupra lăzii de lemne „i-a stors” furunculul ţinându-l între picioare. Cam aşa eram noi, şcoala noastră, când ni-s-a anunţat vizita primului scriitor de după război. Nu vă povestesc că nu erau hârtii pe jos nici în sat decum în curtea şcolii. Pe la ora 11 ne-au masat pe toţi în „sala mare”. De regulă şcolile, instituţiile şcolare, sunt renumite pentru animaţia, voioşia şi tinereţea, aveau un zumzet caracteristic. Noi eram „o şcoală” într-o sală de 8/6 şi se auzea cum directorul se plimba pe ştergătoarea de picioare. Probabil că şi el îşi repeta vorbele ce urma să le adreseze ilustrului scriitor Nicolae Jianu. Am făcut noi repetiţii la :” ce avem voie să întrebăm şi care v-a pune întrebarea aceia şi care cealaltă”. În sfârşit se aude afară ceva mişcare. Scriitorul era însoţit de activistul cultural, primar şi alţii. De fapt nimeni de aici n-a văzut încă un scriitor în carne şi oase şi se ţineau după el cam jumătate populaţia satului. Nicolae Jianu a urcat la noi, a salutat şi a primit un:”Bunăăă ziuua, tovarăşe scriitor!” , după care activistul cultural ne-a făcut o succintă prezentare a scriitorului Nicolae Jianu după care ne-a spus câteva vorbe scriitorul ca în final să ne întrebe dacă noi dorim să-l întrebăm ceva. Noi şi până acum numai la scriitor ne uitam să-l descoasem, să observăm ceva deosebit ce au numai scriitori. Se pare că n-am văzut. Era un bărbat potrivit ca înălţime, şaten poate mai negricios ca muntenii, apoi parcă nu se mai înţelegea nimic din ce discuţii se purtau acolo. Conversaţiile au devenit „telepatice”. Directorul nostru a intrat în criza de mimică surdă. Corpul profesoral era numai „ochi şi urechi” fără gură. Pregătisem un program de întâmpinare. Toată lumea-l „frigea” pe scriitor din priviri şi nimeni nu spunea nimic. Într-un târziu ne-a salutat şi a plecat. Noi am rămas încă o bună bucată de vreme fără comenzi, apoi ne-am retras din şcoală. Nicolae Jianu a stat mai multe luni la Casa de Creaţie din Valea Vinului. Ne-a mai vizitat şcoala şi ne-am cunoscut mai îndeaproape. În cartea scrisă în acea perioadă IZVORUL ROŞU se află destule întâmplări cu oamenii din sat şi a folosit multe din numele noastre: Levay, Bureacă, Piţula,Terşansky, Banias, Flămând etc.