(iunie 2001)

În timp ce toată lumea, toate religiile din acea vreme propovăduiau „viaţa de apoi”, dacii nu găseau altceva mai bun decât să se bucure „trimiţând” un nou mesager la Zamolxe. Când toată lumea a trecut la catolicism, noi ne protejam religia ortodoxă, ca atunci când ortodoxia a devenit o modă să protejăm greco-catolicismul…Citind toate acestea unii ar crede că românii schimbă religiile după modă. Nu românii considerau că ceia ce au ei, ce le aparţine, este un „bun”. Bun material sau spiritual. Ai lua „bunul” însemna al provoca la luptă adevărată, convingerii şi puterii lui din acel timp. De menţionat că printre români, spre deosebire de „alţii”, nu s-au găsit nici fanatici religioşi. Şi nu s-au găsit pentru că religia cea mare a românului, religia gliei şi a îndatoririlor faţă de ea, îi permitea prea puţin timp pentru religiile celelalte sau, mai departe mergând,pentru destrăbălări. Dar atunci când românilor nu li s-a dat voie să-şi facă biserici mari şi biserici din piatră, ei au ştiut să-şi facă biserici cu înălţimi mai impozante ca a ori cărei catedrale. Aceste biserici din lemn sunt mai frecvent vizitate ca altele datorită îndrăznelii prin care au reuşit să se impună în rândul bisericilor.
Marea credinţă a românului era în oameni. Şi nu şi-a „fabricat” o fizionomie stas a omului, El a luat omul „aşa cum este”., cu bunătatea şi păcatele lui. Omenia aceasta era fără margini, lucru ce am ruga să se înţeleagă aşa cum e. Când vorbea feţei unui OM, ştia că se adresează feţei DOMNULUI.
Oamenii acestor locuri au devenit conştienţi din timpurile diferitelor faze istorice că fără UNIRE nu sunt nimic, nu pot exista. UNIREA a fost o altă mare religie a lor care îi solidariza. Când doreşti unirea „sămânţa de scârbă” şi ura nu se cultivă. Unirea i-a făcut pe români. Primele sate ce au luat fiinţă, prin roirea neamului, lucrau pământul în devălmăşie, tot timpul chiar şi astăzi în zonele de munte se mai practică acest obicei pentru a crea unitate familială şi a nu risipi bunurile familiei. Nu existau legi scrise., dar era legea pământului pe care toţi o respectau. Sentimentul de întrajutorare se impunea de la sine. „Eu îmi fac casă cu ajutorul vecinilor, vecinii când îşi vor face casă vor avea ajutorul meu”. Datorită deselor războaie care au avut loc pe glia ţării, lipsurile diferitelor obiecte, scule sau chiar animale, se estompau la oamenii care se puteau împrumuta unul de la altul fără pretenţii de cămătărie. Până nu demult în satele de munte „banul nu umbla”, nefiind nevoie de el între oameni. Necesitatea banilor apărea doar când apăreau îndatoririle fiscale cu toate că şi aici funcţionarii s-au obişnuit să preia animale sau produse în preţul impozitelor. Toate schimburile erau de întrajutorare ţi schimb în natură. Fără acest mod de trai nu se poate imagina perioada istorică a lui Ştefan cel Mare Şi Sfânt, în a cărui timp de domnie au fost 45 de războaie, momente după fie care trebuia de luat toate de la început, ştiind că poporanii îşi aprindeau singuri bunurile la „plecarea de acasă” . „Tot ce nu aţi distrus va fi folosit de duşman împotriva voastră”le spunea marele Domn.