(joi, 13 martie şi vineri 14 2003)

Pe aceste teme, dar cu osebire pe prima, există adevărate tratate folclorice, lingvistice şi sociale. Cu toate acestea nimeni nu precizează concret de ce tinerii de astăzi, copiii noştri, ai celor care mai ştim ce erau şezătorile, se duc mai bucuroşi la discoteci decât să se adune în şezători. Din început trebuie lămurit un lucru. Şezătorile cu toate că au fost considerate”celule folclorice” şi cadrul de manifestare a populaţiei săteşti, la origini a fiinţat cu alte scopuri. Ele au timpul de desfăşurare numai în zile de lucru. Cine a muncit la sat într-o gospodărie ţărănească, indiferent ce, ştie că ţăranul spre seară-i frânt de oboseală de munca depusă „de când a răsărit soarele şi până apune”, nu-i mai arde de distracţii nocturne. În Transilvania au fost fel de fel de ocupanţi, care au interzis limba română şi nu suportau aceste nuclee culturale unde se întrebuinţa limba, ori să le permită românilor să petreacă. Dar faptul că aceste manifestări erau făcute în zile de muncă şi numai până la crucea nopţii şi fără băuturi alcoolice, au permis aceste manifestări, fără prea multă îngrijorarea deoarece în Ardeal pământul se stăpâneşte în devălmăşie şi era firesc ca să se adune să-şi termine munca împreună. Cum s-ar spune, aceasta era una din primele certitudini la supraveţuire a şezătorilor. Multora probabil că i-a încântat denumirea de şezătoare cu gândul c-or sta. Şezătoarea cuprinde operaţiile care se pot executa stând, altfel după o zi de muncă cine-i capabil să lucreze o jumătate de noapte în picioare. Muncile acestea de regulă erau: depănuşatul, desfăcatul, torsul , foşăluitul, umplerea ţevilor de suveică, împletitul frânghiilor, a biciurilor şi altele.
Gazda şezătorilor era un fel de staroste, agreat atât de autorităţi cât şi de săteni. El nu avea obligaţia de-a servi ceva participanţilor, dar era responsabil de toate faptele petrecute în şezătoare. De regulă gazda avea fete de scos în lume s-au de măritat. Ori ce fapte care se abăteau de la spiritul şezătorilor erau sancţionate cu alungarea din casă a persoanei respective şi consecinţele bârfelor satului pe socoteala ta.
Dacă cumva cineva nu avea pereche, la plecare-l conducea gazda. Condusul afară era punctul culminant al acestei manifestări. Atunci se transmiteau vorbele care nu trebuiau auzite de ori cine şi de despărţire tinerii furau săruturi şi acei care aveau numai de transmis ceva, îşi strângeau mâinile, se îmbrăţişau. Statul afară nu trebuia să depăşească câteva momente, altfel curgeau bârfele şi gazda-i admonesta chiar pârându-i la părinţi.
Sub acest fel de organizare, s-a păstrat această formă de repulsie, de insubordonare faţă de autorităţile de atunci, ostile şi neprietenoase ţăranului român. S-a vehiculat de nenumărate ori butada că:”mămăliga nu explodează”.
Poate că existând această formă de organizare în sate, prin ea se manifestau formele de nesupunere sau poate că tocmai prin această formă erau bine organizaţi pentru a le reuşi să-şi manifeste nesupunerea. În afară de ordinele politice şi sociale, şezătorile îşi asumau şi transmiterea culturii poporului român, tineretului. Aici au fost rostite prima oră poeziile lui Coşbuc, Goga fără al cărui cântec „De ce m-aţi dus de lângă voi”, nici spre moarte nu pleacă. Aproape toate dansurile şi cu predilecţie „fecioreştile”, bărbuncurile, învârtitele, aici îşi au sorgintea. Modul de manifestare al băieţilor ne arată că de fapt amuzamentul şi teatrul neacademic exista la satele cu şezători. Pentru tinerii însurăţei în şezători era adevărate cunoaştere a potenţialului cultural al viitoarei perechi, potenţialul de muncă a fiecăruia şi chiar stările psihice a fiecăruia.
La închiderea ciclului şezătorilor pentru tineret, erau adevărate şcoli, dar aveau şi o variantă a viitoarelor variante ale vieţii, care nu de puţine ori se transformau în certitudini. Altfel spus, un ciclu de şezători limpezea multe incertitudini din viaţa tinerilor.
Deosebită este latura patriotică a şezătorilor. Mulţi dintre cei prezenţi în zilele când ei aveau pofta de-a se produce spuneau poveşti, făceau versuri, strigături pe moment, dar aduceau şi Imnuri eroilor. Unul dintre aceştia a fost şi memorandistul Greasân Domide, imn care a devenit Marşul Cercetaşilor Bistriţeeni. Preocuparea patriotică în aceste şezători era incontestabilă. Nu doresc să fac o paralelă cu o discotecă, pentru a nu jigni pe nimeni, dar ceva ce nu transmite nimic, ce nu se bazează pe o idee generoasă, unde nu se poate discuta normal, unde se mai poate şi bea, unde te vezi doar pe reprize şi în dungi, nu poţi pretinde altceva decât este.