Sunt varii profesii, ce prin modul lor de exercitare propun oarecare măsuri de siguranţă a persoanelor care se află în această situaţie. Întâlnim , conform Constituţiei, imunitate judecătorească şi parlamentară. O altă formă de imunitate se creează prin declararea numelui real în favoarea unui pseudonim, situaţie des întâlnită, de regulă, între oameni de artă şi scriitori. În trecut se mai întâlnea imunitatea suveranului (rege, senior), care pe pământurile sale era stăpân atotputernic. Imunitatea diplomatică permite unei persoane cu rang de stat să nu fie anchetat sau judecat pe teritoriul ţării în care îşi desfăşoară activitatea. Practic, diplomaţii şi judecătorii au imunitate pe întreaga desfăşurare a mandatului, imunitatea încetând doar atunci, sau dacă prin proceduri speciale se cere acest lucru. Pentru dezbaterile legislative din cameră(sau camere, la ce-or fi bune atâtea?) se acordă imunitate parlamentarilor pe timpul desfăşurării şedinţelor, tocmai ca ei să fie mai eficienţi şi pentru a putea dezbate problemele fără a avea teama unor consecinţe judecătoreşti sancţionate prin Codul penal (insultă, calomnie, defăimare etc.) Este un lucru bun.
Extinderea imunităţii dincolo de uşile parlamentului este un exces şi o încălcare a Constituţiei, întrucât nu este şi nu poate fi “imunitate cetăţenească”. Oare de ce, în toate ţările din lume, parlamentarii în afara camerelor sunt “cetăţeni” , numai “ai noştri” sunt “cineva”. Cine sunt interesaţi să nu li-se pună nici-un fel de întrebare despre”activitate”? Se cunosc prea bine aceştia şi dacă oamenii muncii îşi vor face datoria ca şi parlamentarii, sau luându-i pe ei ca exemplu, ne putem imagina cum ar arăta “satul nostru” satul nostru fără câini?!
30 octombrie 2000