– Dar nu te superi?
– Nu.
– Bine… Nea Sebi, de ce un ziar care e nou şi luptă să ajungă pe piaţă (auzi domnule, formularea!) şi care-i scris cu litere destul de mari, ca oamenii să nu orbecăiască pentru citirea lui pe la oftalmologie, nu are nici o rubrică pentru copii? Niciodată nu scrieţi nimic pentru copii, de prunci, numai dacă sunt loviţi de o maşină, despre un accident de stradă, sau casnic, sau despre vreunul care a murit, caz neelucidat?! Păi, cum vă permiteţi, nea’ Sebi?! Să neglijaţi sufletul copiilor, să-i excludeţi din populaţia României?! Celelalte ziare, fostele „organe”, aveau „Scânteia pionierului”, erau aşa cum au fost… dar erau… Dar un ziar nou? O brânză nouă, să nu miroasă a caş, e posibil? Uite, de asta nu ne place clipiciul dumneavoastră… şi toţi ţâncii o tuliră cu viteză. De fapt, putem să-i contrazicem? Nu! Copiii, de câte ori încearcă să spună ceva adulţilor se aleg cu „taci!” tu o să vorbeşti mai târziu.! Până când acest mai târziu ? Până va deveni un moş? Puştiul avea dreptate şi Sebi se întoarse în redacţie meditând la acest afront al tinereţii şi se vedea pe el, fostul copil, cu dreptul de-a vorbi „mai târziu”. Sebi avea studii de ziarist. Chiar şi acum îşi aduce aminte de ore, de profesori, de „strategia ziaristului dar, aşa cum se întâmplă tuturor elevilor din lume, spusele unui profesor creează impresia că pot fi auzite şi mâine, ele se pot aprofunda oricând. Ei, uite, tocmai astăzi, şi nişte ţânci, să-i aducă aminte că de fapt nici un ziar nu este un „cerc închis, împlinit rotund, dacă uită una din componenta socială. Concret, a simţit aceasta în urma „dezbaterii” problemelor cu nişte copii. Ziarul mai avea încă lipsuri, scăpări, în lupta de a fi cel mai bun. Pentru aceasta merita să te lupţi şi el era hotărât să o facă. Ei, copiii… copiii care erau uitaţi de toţi… au aceleaşi drepturi ca şi pensionarii. Ei nu pot ieşi în stradă, să aştepte, pentru ei întotdeauna se amână ceva. Dacă părinţii lor ne mai aduc aminte de ei, este năduful lor, nu activitatea copiilor. Să-l iubim şi să-l respectăm pe viitorul reazem al societăţii şi certitudinea bunăstării.
Sebi, din acel moment, avea certitudinea cercului închis, cercul ce închidea profesia lui, ceea ce-l inspira, îl întregea.
De fiecare dată ne bucurăm când ne dăm seama că am prins încă un fir al meseriei, al vieţii. Sebi era convins că acum o să-şi facă meseria la un grad înalt de cunoaştere şi de o calitate superioară. Era pe drumul greu, dar frumos, al fazei muncii superioare de ziarist. De aici încolo, numai de el depinde calitatea profesiei lui. Şi când te gândeşti cu ce gânduri triste intrase în redacţie ?…
Întâlnirea cu Sanda, dragostea ei pentru Sandu, „recunoaşterea” copiilor, ca şi reproşurile lor, toate cumulate i-au spus lui Sebi un singur lucru. Bănuit de el, dar acum a devenit o certitudine. Un ziar îl devorează pe ziarist. Ziaristul nu are casă, nu are familie, nu are rudenii. El este în exclusivitate al ziarului. Nu există o incompatibilitate între familie şi ziar, dar orice „aplecare spre una sau alta este o neglijare şi o neangajare totală pentru cealaltă, care va fi în suferinţă. Deci problema este: ori devii un bun familist, ori un bun ziarist. Rămâne să decidă fiecare. Şi asta în cel mai scurt timp!…