Am crezut şi eu că nu am înţeles exact ce ne-a spus, dar vorbind cu unul, cu altul, mi-am dat seama că alta era buba… Nu am spus nimic, nimănui, şi gospodăreşte m-am apucat de lucru. Îmi făcusem chiar şi un „plan de bătaie aşa cum ne-a explicat, cu următoarele subpuncte:
– Cine-i Marx? E unul din fraţii Max?
– Unde stă?
– De ce nu a putut învăţa până acuma şi trebuie să-l învăţ eu?
– Starea socială?
Acest plan l-am arătat tovarăşului, care s-a uitat peste el şi a spus că-i formidabil, să-l duc la îndeplinire. Mai târziu aflasem că nu ştia citi…
Toate au fost bune până am „prins” o revistă, Lupta de clasă, în care era o scurtă bibliografie şi cuprindea operele mai importante ale lui Marx. Abia atunci mi-am dat seama că Marx, fiind mort la Londra, nu trebuia să-l învăţ eu pe el, ci trebuia să-i cunosc opera…
Punctul 2, cu orizontul, credeam că-i o exprimare greşită. Timid, apoi cu disperare, am îndrăznit să întreb un activist care mi-a afirmat că la orizont se afla comunismul…
Eu mă gândeam că dacă tovarăşii sunt acolo, cum de stau atâtea milioane de oameni pe o linie imaginară? Apoi, în gândul tuturor românilor de după război, credeam că la orizont se află americanii, pe ei îi aşteptam… Cum s-or fi înghesuind unii în alţii? Apoi, comuniştii de ce umblă la ei cu linii imaginare. În acest context noi ce om fi? Şi ca să nu mă râdă copiii (că între timp mă însurasem şi aveam doi copii) am abandonat aceste probleme şi mergeam şi eu la şedinţele P.C.R.-ului numai după ce mâncam două cepe şi dormeam alături de ceilalţi „Cei mai buni dintre cei buni!” Că doar nu o să ne calce orizontul, în sală?!…
– Dar bunicule, astea au fost adevărate, că par a fi poveşti?!
– Partea tristă-i că sunt adevărate… Asta-i!
– Of… cu asemenea poveşti, mai bine ne culcam…
– Şi noi am dormit cu ele vreo cincizeci de ani”
Această epistolă i-a adus aminte lui Sebi de mai multe lucruri. Lucruri de care azi nici nu mai vrea să-şi amintească…
În fosta orânduire socială, fiecare am avut insatisfacţii, neîmpliniri, ca să nu le numim chiar şicane. Dar agăţându-ne de toate nimicurile, de toate neîmplinirile, oare vom merge înainte sau ne vor trage înapoi…spre îndobitocire?… Este imperios necesar să ne debarasăm de vechi, de metodele vechi şi uneori chiar de noi, dacă ne-am obstrucţionat gândirea şi nu ne permite să ajungem unde dorim. Să fim acei care ne-am vrut. În trecut era o lozincă cu „debarasarea de tarele trecutului”, acum putem să punem în aplicare acest lucru. Putem să fim eroii propriei noastre deveniri. Cu aceste gânduri, Sebi se văzu în stradă. Fluxul gândurilor l-a purtat în exteriorul clădirii redacţiei şi aşa a ajuns în stradă, când un copil cât o mănuşă îl strigă:
– Să trăiţi, nea’ Sebi!
– Şi voi, prichindeilor! În acel timp observă în grupul de copii că unul dintre ei şuşotea ceva. Şi cum ziariştii sunt morţi după „exclusivităţi”, îi întrebă: Ţâncilor, ce tot şuşotiţi voi acolo?
– Nu o să-ţi spunem nea’ Sebi, că o să te superi!
– Hai spuneţi, că nu sunt aşa cum spuneţi voi!