– Cel ce cu cartea în mână s-a născut.
– Fiul Iepei.
– Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana… şi înşirăm noi cam pe toţi Feţii Frumoşi… dar de Măzărean nu ştia nimeni nimic.
Trece timpul, trec şi anii, deja a devenit o obsesie acest Măzărean. Parcă toţi elevii erau detectivi, în căutarea lui…
Era ciudat că în toate poveştile cu Feţi Frumoşi, ei, Feţii, căutau dreptatea fericirea, iubirea, numai noi îl căutam pe Făt Frumos Măzărean.
După mult timp ne-am liniştit, noi nu-l găsisem şi probabil nici nu era pe lumea aceasta, s-o fi dus şi el pe alte lumi, cu alte misiuni, nu-i mai păsa de noi.
Într-o zi au sosit cărţi noi la librărie. Se aranja vitrina şi văd, ceea ce nu mai credeam că o să văd, cartea cu Făt Frumos Măzărean. Nu-şi poate închipui nimeni ce fericire m-a inundat. Deci cartea există, deci el venise şi pe plaiurile noastre. Am intrat în librărie şi am cumpărat-o. Încă nici un coleg nu ştia de ea… Aveam obiceiul să frunzăresc orice carte cumpărată, pentru a nu avea defecte. Pe asta nu am frunzărit-o de teama să nu mă ispitească s-o citesc. Abia îmi stăpâneam nerăbdarea şi impulsul de-a mă aşeza undeva s-o citesc. M-am liniştit, am ajuns acasă, şi apoi m-am apucat s-o citesc, literă cu literă… Făt Frumos Măzărean era a doua sau a treia poveste… Nu am sărit nici o poveste. Vroiam să fiu în „carte”, să nu-mi scape nimic. Prea mult am aşteptat… Să nu mai pot citi o poveste, sau două? Ca după aceea să mă pot apuca în linişte, fericit, de „ Făt Frumos Măzărean”…
Lecturez titlul, lecturez povestea, şi-mi vine a urla. Nu-mi credeam ochilor… O mai citesc o dată… după care am început să plâng. Era inuman să aştepţi atâţia ani, să cauţi, să întrebi, să cerşeşti o carte în care, de fapt, o bunică, seara la culcare, îi spune poveşti nepotului, o poveste despre Făt Frumos Măzărean. Şi cum copilul era obosit, după două vorbe aţipea şi dormea, el nu auzea niciodată povestea care ar fi dorit să i-o spună bunica. Asta pentru mine a fost cea mai mare decepţie şi de ar fi fost numai asta…
– Cum bunicule, au mai fost cărţi din astea? – întrebă Vlăduţ.
– Poate că au mai fost, dar eu nu aş fi vrut să am parte de toate!
– Nu, bunicule, dar ai spus că aia cu Măzărean a fost prima. Apoi, care a fost a doua?
– Mai târziu… mult mai târziu. Pe „cei mai buni dintre cei buni” îi făceau membri de partid… Mi-a venit şi mie rândul. M-am făcut membru de partid şi, la fiecare şedinţă, venea un nene să ne înveţe… ideologia partidului. El ne spunea câţi duşmani de clasă mai sunt în ţară, cum să muncim, cum să fie egale femeile cu bărbaţii – era vorba de cele ce nu s-au urcat încă în capul bărbatului – şi altele. Desigur, ne arăta şi linia partidului… Linia elevului o ştiam, că mi-a lăsat o dungă în cap din acele vremuri. Când am auzit că şi aici au o linie, m-am aşezat mai în spate, ca să nu fiu tot eu primul la „linie… Românul ştie că nu toate trebuie să le ia aşa cum le aude. Fiecare lucru are şi o cale de adaptare. Totuşi, două lucruri m-au pus pe gânduri:
1. Trebuia să-l învăţăm pe Marx. 2. Să căutăm orizontul… Cum aceste învăţături erau noutăţi pe atunci, nu numai pentru mine ci şi pentru ceilalţi, uneori în sală era rumoare şi nu se înţelegea chiar tot ceea ce spunea tovarăşul.