Făceau netezirea minereului în vagoane, ca încărcătura să fie echilibrată în timpul mersului pe calea ferată, ca vagoanelor să nu li se aprindă osiile, să nu se deterioreze. Socoteala a fost simplă. Au rămas cei trei stângaci şi dintre dreptaci, cei care erau în pragul pensionării, ceilalţi au fost transferaţi la mină. Unii au refuzat, dar majoritatea au fost încadraţi ca ajutori de miner. S-a creat o situaţie tristă care semăna cu un divorţ, când copiii sunt împrăştiaţi la ambii părinţi. Florea, fiind dreptaci, a trebuit să plece la mină. Multă supărare a pricinuit această schimbare în sufletul chizerilor. Bucurie mare a fost în rândul minerilor că şi-au câştigat nişte ortaci de nădejde. Printre ei era şi Florea. De multă vreme îl tot chemau prietenii, vecinii, să lucreze şi el la „băi”, dar el refuza de fiecare dată să lucreze „sub pământ”. Acum îl aveau şi pe el, ca ortac, şi cu el, Florea aducea şi voia bună. Florea a rămas, şi ca ortac, acel om bun şi vesel, cu toate că nici acum, nici altă dată, nimeni nu a ştiut ce-i în sufletul lui.
În maşină, maşină cu care se mergea la şut, duelurile verbale, vorbele de duh erau frecvente şi, de obicei, ele se schimbau între foştii chizeri şi actualii lor ortaci. Discuţiile erau foarte animate şi cu toţii se străduiau să mai puncteze câte ceva. Florea a fost repartizat la echipa lui Naţi şi lucra la orizontul „Tineretului”. Se înţelegeau aşa de bine că Florea, de multe ori, se gândea la vremurile bune când, fiind chizer, primea câte un stângaci de pereche, la încărcatul vagoanelor. Pe înaintarea lor urma să intersecteze o lentilă şi până acum munca le-a fost rodnică. După spusele geologilor şi măsurătorile topografice, ei se aflau înaintea lentilei. Acest lucru le crea o stare de nelinişte, era o curiozitate copilărească şi chiar o stare de nervozitate. Aceasta se amplifica şi de răspunsurile ce trebuiau date la banalele şi arhicunoscutele întrebări ale ortacilor: Da’ cum îi? Încă n-aţi găsit-o? Oare voi nu cumva mergeţi horţiş? Întrebări care erau urmate de binecunoscutele pufniri în râs. Acest lucru îi irita destul de mult pe cei doi ortaci şi aşa destul de iritaţi de aşteptarea întâlnirii cu LENTILA.
Stările contradictorii i-au făcut ca la ultimele 2-3 atacuri să intre în fronturile de lucru imediat după puşcare, „să vadă… Din ceea ce doreau să vadă, până acum nu au văzut nimic. Nici azi, detritusul scos de sfredel nu prezenta vreo urmă de minereu. Dar urma alege…
Dădeau ultimele 4 găuri în talpă, la bază. Naţi, pe o scândură, împingea perforatorul cu picioarele, iar cu mâinile se ţinea de scândură. Florea se aşezase pe scândură, cu spatele la Naţi şi cu picioarele înfundate în pireac (piatră spartă). După terminarea găuririi tălpii, Florea s-a apucat să strângă sculele şi să monteze paravanul de protecţie. Naţi s-a dus după exploziv. Pentru 27 de găuri date, au luat 10 kg de dinamită, fitil Bikford şi capse.
Au început pregătirea frontului pentru puşcare. Au tăiat fitilul la un metru şi jumătate, au băgat capsele pe capăt, le-au strâns pe fitil cu dinţii, au despicat în patru celălalt capăt al fitilului şi s-au apucat de încărcat. Au burat. Au făcut flăcările mari la lampă… s-au uitat unul la altul şi s-au apucat să aprindă fitilele. Au terminat… S-au luat de mână şi au fugit la firidă cât au putut de repede. Gâfâiau reţinut, ascultând cum „cântau” găurile. Naţi numărase 25, iar Florea 27… Florea dă să sară afară din breşă… Naţi îi pune mâna pe umăr:
– Omule, stai blând!
– E gata, au „cântat” toate!