– Fiţi amabilă, un bilet pentru Baia Mare!
– Domnule dragă, eu nu vă pot servi!
– Omul se făcuse stacojiu, îşi dă cu mâna peste faţă, îşi controlează ţinuta, fermoarul de la şliţ… dar nici în ruptul capului nu poate pricepe de ce nici la această casierie „lui” nu i se dă bilet?! Răbdarea are şi ea margini…
– Şi mă rog frumos, de ce nu pot să fiu servit?
– Ştiţi… acest autobuz este autobuzul băimărenilor şi biletele se dau numai la autobuz…
– Da?… Vă mulţumesc! Plecă în căutarea autobuzului. Nu-l găseşte, dar în sinea lui era fericit, că refuzul în cauză nu se baza pe faptul că el era puţin „mai frumos ca dracul”, ci din cauze care doar… se pot bănui…
Aşa că nu-ţi fă probleme, îl linişti Georgi, că s-au mai rătăcit şi pe la noi câte unul. Salve, bătrâne şi succes!
– Mulţumesc, mulţumesc Georgi! Parcă mi-am revenit la viaţă, cu această întâmplare, relatată atât de plastic. Deh, aşa sunt oamenii şi noi nu-i putem schimba dar şi ăsta-i adevărul că nici o rană nu se poate vindeca instantaneu, de aceea, probabil, noi oftăm când ne aducem aminte că există asemenea oameni. Ziarul este pentru suflet, dar el nu are suflet şi pentru el, trebuie făcută matriţa, şpaltul şi dat în lucru!
Acum, scrisorile primite nu numai că îi ocupau masa de lucru, dar ele erau risipite pe toate dulapurile din birou.
Dacă treburile mergeau tot aşa, se va pune problema unei arhive… Multe dintre scrisori erau adevărate documente.
Tot răsfoind scrisorile, Sebi trăia amărăciunea provocată de fostul lui coleg – care de altfel era un bun profesionist – cu toate astea căuta ca acest lucru să nu impieteze asupra muncii sale, ştiind că dacă un ziar nu incită din când în când, nu mai are şi câte o glumă, anecdotă, nu se citeşte cu plăcere. Se citeşte poate din interes, dar nu cu plăcere, aşa că s-a stabilit asupra următoarei întâmplări, scrisă aşa cum recomanda expeditorul, de un om „însurat”.
O redăm:
„Simţeam că mi se ruina căsnicia. Zi de zi îmi era din ce în ce mai greu să fac faţă cerinţelor căsniciei. Mă simţeam epuizat. Toate metodele mele, dacă nu au dat greş, nici mare efect nu au avut. Eram conştient că aceea care a fost visul vieţii, devine coşmarul vieţii mele, o epuizare fizică şi psihică. Mă jenam să vorbesc cu alţii despre situaţia mea familială şi, dacă le voi povesti, cu ce mă vor ajuta? Voi deveni ţinta ironiilor lor? Totuşi, ceva se mai putea face, dar timiditatea mă incomoda, nu îndrăzneam.
Târziu mi-am adus aminte de un fost coleg, mai retras, unul care nu se ocupa cu „purtatul vorbelor” şi nu-şi ironiza colegii. Aveam o idee şi aveam nevoie să mi-o certifice cineva. L-am căutat, nu l-am găsit. Am mai întrebat de unul, de altul, nimeni nu ştia nimic. Toţi ridicau din umăr, parcă nu ar şti să vorbească sau nu i s-ar merita efortul să dea un răspuns. Şi totuşi, atunci când nu mai aveam nici o speranţă, îl văd. Fug după el ca un apucat, îl strig… oboseala alergării mi-a scos din gură doar bolboroseli.