– La 1430
– Vă rog un bilet!
– Nu vă dau!
– ??!
– De ce nu înţelegeţi?… Nu vă dau!
– Aveţi şi un motiv?
– Sigur… Nu vă dau, că-l aduceţi înapoi!
– Doamnă! Eu doresc să merg la Baia Mare… De ce să aduc înapoi biletul cumpărat, ca să-l folosesc ca legitimaţie de călătorie?
– Ştiu şi eu… aşa fac toţi… cumpără bilete şi apoi le aduc înapoi…
– Ceea ce-mi spuneţi mă surprinde, este neverosimil. Din câte ştiu eu, biletele de călătorie se folosesc şi se dau spre verificare controlorului de tren şi nicidecum să se aducă înapoi la casă…
– Orice aţi spune, eu nu vă dau bilet! Că o să mi-l aduceţi înapoi murdar şi atunci eu cum să-l predau, înapoi, murdar? Chiar?!…
-???!!!
Omul, năucit, ca şi cum cineva i-ar fi trăsnit o directă, jenat de cele auzite… total contrariat iese din holul gării. Suspect, se examinează pe sine, îşi examinează hainele, era îmbrăcat ca de dimineaţă, cu o haină deschisă, curată, casieriţa nu avea nici un motiv să-şi permită un astfel de dialog incalificabil. În mână avea un „Diplomat” mic, cu cărţi…
Fără a mai replica, se uită împrejur şi vede că gara este situată destul de aproape de autogară. Cu moralul refăcut se gândeşte că mai bine renunţă la tren decât să aibă „norocul” de dimineaţă şi va merge cu autobuzul.
Intră în autogară, unde era destul de răcoare, se uită după un scaun (îl supăra un picior) şi observă patru bănci, placate cu PAL acoperit cu melacard alb dar, la apropiere, observă pe albul băncii urme de apă maronie. Îşi „trage” piciorul până la o altă bancă – băncile erau goale – dar şi asta avea aceleaşi urme, urme de apă cu noroi. Pe o altă bancă erau câţiva călători. Banca era ştearsă de ei. Şi-a cerut permisiunea să se aşeze. S-a aşezat. A răsfoit un ziar, s-a mai odihnit puţin şi s-a apropiat de ghişeu. Existau două şi nu era nici un solicitant la ele.
– Săru’ mâna!
– Bună ziua! Ce doriţi? îl întrebă casieriţa, care citea un ziar.
– Vă rog, autobuzul de Baia Mare la ce oră pleacă?
– Întrebaţi la informaţii… la capătul clădirii…
Omul nostru îşi târăşte piciorul până la informaţii…
– Domnule, pleacă la ora 13.
– Ştiţi cumva şi peronul?
– Nu, dar este un autobuz lung…
– Mulţumesc.
– La revedere!
Omul merge din nou la casieriţă… la aceeaşi.
– Vă rog un bilet la Baia Mare!
Fără a se întrerupe din cititul ziarului, casieriţa îi răspunde:
– La a doua casierie, vă rog!
– La această casierie nu era nimeni… mai stă puţin (de ar fi stat şi casieriţa într-un picior), trece un sfert, trece o jumătate de oră, nimic şi nimeni. Piciorul bolnav deja se umflase bine… apare şi casieriţa, casieriţa de la casieria a II-a…