„Dragă Ana
Nu îmi permit să cred că durerea ce-ţi apasă sufletul, necazurile şi umilinţa care nu te-au ocolit ţi le voi spulbera eu şi nici măcar că ţi le-aş putea uşura dar, în virtutea fostei noastre iubiri, consider că ar fi îngrozitor dacă nu te-aş asigura de faptul că suferinţa ta este şi a mea şi sunt cu toată fiinţa alături de tine în aceste momente.
De cumva toate acestea ţi se vor părea banale, te rog să mă crezi că dacă această epistolă nu-ţi poate aduce mângâiere, măcar să te abată puţin de la gândurile care-ţi apasă fiinţa nepermiţându-ţi să te gândeşti şi la acei care, sub o formă sau alta, sunt alături de tine şi, n-aş exagera, suferă alături de tine. Gândurile care te apasă sunt ca o haină jegoasă ce te scârbeşte, dar n-o poţi arunca de pe tine în plină stradă, spunându-ţi că, de fapt, în lume n-a domnit niciodată fericirea întrucât de când se ştie lumea, lume, doar 187 de ani n-au fost războaie, în rest, într-o parte sau alta a pământului, erau împilări, vărsare de sânge, suferinţă. Aşa cum spunea Gerula: „noi nu ştim să ne bucurăm pentru că, în permanenţă suntem agresaţi de nefericire”. Aş putea spune că, pregătindu-ne de viaţă, noi trebuie să ne pregătim de suferinţă, care-i oceanul vieţii şi nu de fericire, care-i picătura. Dacă tu consimţi la asta, că întotdeauna ai fost cineva pentru mine, te rog să înţelegi acum că fără să împărţim suferinţa ta, fiindcă o parte din ea mă mistuie şi pe mine, dar în postura în care mă aflu, nu am dreptul să mă bat pentru tine. Lasă-mă să-mi iau acest drept! Acum fără a înţelege ca pe-o aluzie, mă gândesc mai mult la tine decât la propria soţie. Ana, te rog nu te autoflagela în propria suferinţă, ai suferit destul şi aşa, fii tu însăţi, femeia admirată şi îndrăgită de toată lumea. Punându-ţi „cenuşă în cap” vei da apă la moara clevetitorilor. Fii alături de cei care te preţuiesc cu adevărat. Revino! Te aşteptăm! Mircea”.
Ce se mai poate spune după aceasta? Puţine. Ce căuta Gore în România? Gore era spion şi era interesat de temele de cercetare ale Anei. Venind în ţară, el n-a uitat-o pe frumuseţea liceului, pe Ana, care-i făcuse un afront pe când era elev. În tembelismul lui, nu numai că n-a uitat micul incident, dar nutrea o răzbunare pe măsura „personalităţii” sale jignite.
În această răzbunare sau distracţie, cum o concepea el, nu îi trecea prin cap că fosta fetiţă de liceu, era de fapt chiar persoana care el trebuia s-o racoleze ca spion. Din discuţiile purtate cu Mircea a reieşit grozăvia faptei, dorind mai întâi să-şi satisfacă poftele şi după aceea misiunea. Cei care-l plăteau, ştiindu-l încă labil şi cu elemente de infatuare nestăpânită îl urmăreau pas cu pas. Văzându-şi misiunea în pericol şi interesele fiind prea mari ca să fie dejucat proiectul lor, printr-un telefon anonim au anunţat ce se petrece în apartamentul de pe strada Nuferilor, indicând şi elemente de identificare a autorilor. Aşa se face că ei au fost prinşi de poliţia de moravuri. Această fază fiind încheiată, a fost trimisă o altă echipă de spioni care, de data asta, cuprindea chiar un fost coleg de studenţie al Anei, un fost Don Juan al facultăţii, tânăr, frumos, care chiar a flirtat cândva cu ea. Numai că nerăbdarea în a obţine datele necesare stăpânilor i-a făcut să se dea de gol mai repede decât se aşteptau. Această dejucare a planurilor spionilor a avut o coloratură aparte. Soţului Anei, care după cum ştiţi era destul de gelos, în urma acestor lucruri în care era inclusă şi Ana, a pedepsit-o pe aceasta cu vreo două săptămâni de muţenie.