– Nae, ce vezi tu la mine de mă crezi un imbecil? Ce-ţi veni să-mi torni prostia asta? Dacă te-am supărat cu ceva, spune-mi omule, nu-mi turna gogoşi. Dacă mi-ar fi spus cineva că a dispărut institutul, era mai credibil decât ce încerci tu să-mi bagi pe gât. A dispărut Ana! Ţi s-a dus Doxa de acasă?
– Ia-o cum vrei tu, dar tot ce se ştie este că: un BMW nou, cu număr de Austria, a aşteptat-o la poartă. A schimbat câteva vorbe cu şoferul, după care s-a urcat în maşină şi au dispărut. Când au sesizat că nu este nici acasă, nici la serviciu, deci e dispărută sau răpită, s-au informat organele abilitate şi aşteptăm.
Mă simţeam de parcă mi-ar fi căzut o macara în cap. De mine m-aş fi îndoit, dar de Ana, nu. Ce-i de făcut?
– Nae, te las, cu regretul că se petrec astfel de lucruri.
– Nu-i vina noastră că s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu Ana.
– Îţi zic la revedere!
– La revedere, şi am plecat să-i duc vestea lui Gore. Pe porţiunea de întoarcere, mă gândeam la toate variantele posibile ale acestei poveşti incredibile. Mă gândeam şi la posibilitatea ca ea să fi „jucat pe două „fronturi, dar, câte nu mi-au trecut prin cap, şi, în final, îmi căutam să-mi cazez Eul în întâlnirile cu ea, cam cât de inferior m-ar fi putut considera ea, dacă a jucat pe două piste şi noi, tolomacii, nici nu ne-am dat seama.
Crude aceste momente de adevăr, dar în acest caz, asta am fost toţi. Om mai vedea. Am ajuns în parcare, care „gemea” de Dacii, dar nici un BMW. Fac un tur al parcării şi Gore nu-i. Pur şi simplu a plecat fără să spună o vorbă. Gândeşti că pentru mine a venit, nu pentru el. Ce să-i faci, maniere din apus, sau o fi făcut cine ştie ce achiziţie şi-l incomodam în „afaceri”. Mai bine aşa. Mă întorc acasă cu autobuzul. Îmi puneam întrebarea dacă soţia e acasă şi-mi cere să-i spun dacă o iubesc, pe ea sau pe Ana? Nu-mi pot imagina ce răspuns i-aş fi dat, dacă ea m-ar fi întrebat aceasta. iar eu de două zile umblam după Ana, mă frământau problemele ce ea le are, şi tot din cauza ei nu prea stau pe acasă. Mă bătea gândul să pun mâna pe o sticlă de tărie. Când am prins-o în mână, răceala sticlei m-a trezit. De fapt, ce fac? A dispărut Ana şi mă pierd eu? Există şi alte soluţii. Mi-am amintit că Mărginean răspunde din partea SRI-ului de institut, vechi „combatant” în instituţie, nu i-am cerut niciodată nimic, cu atât mai mult că ni s-a prelucrat şi nouă ce este SECRETUL, indicativul CONFIDENŢIAL, dar acum era vorba de Ana.
Nu i-am pretins nimic până acum şi nici acum nu-l voi deranja în problemele de serviciu, ci doar ca o persoană particulară, despre care el crede că nu are nimic special, dar Mărgineanu în postura în care se află poate fi înaintea poliţiei cu informaţiile şi el asta doreşte. Ce-o să creadă Mărginean? Creadă ce-o vrea, dar să-mi spună ce-i cu Ana, că eu de când am povestit cu Gore, am sentimentul vinovăţiei de câte ori vine vorba despre ea. Sună…
– Scuză-mă te rog, dar n-am ştiu la cine să mă adresez şi de aceea te deranjez pe tine. Spune-mi, ştii ceva de Ana?
– A… Mircea… Bună, domnule. Ce mai faci? Mult te-ai gândit până să mai suni. E drept că prietenul la nevoie se cunoaşte, dar nici aşa. Ştii ceva? Ce faci acum?