– Mă însor…
Ceea ce s-a rupt în sufletul ei din acel moment a făcut-o ca niciodată să nu mai poată suporta nici un alt bărbat lângă ea. Oamenii, auzind această poveste, au presupus pe unul, pe altul… Dar povestea şi sufletul Anei au rămas încurcate pentru toată viaţa!
Citind povestea Anei, Sebi se gândea la felul cum, în timp, se schimbă sufletele oamenilor, dar parcă nu există timp în care să nu existe şi suferinţă, ăsta este destinul omului, o suferinţă perpetuă, cu foarte scurte sclipiri de bucurie, dintre care cele mai multe zâmbete ne oferă copiii, soneriile vieţii. În ton cu toanele destinului, citi o scrisoare de la un om lovit de soartă. Lovitură primită nu numai materialiceşte, ci şi zdruncinat psihic, care scria:
„După un şir întreg de suferinţe, neîmpliniri şi alte „realităţi trăite pentru prima oară, m-am gândit şi eu la Dumnezeu, la pocăinţă. Am făcut acest lucru convins fiind că numai aşa o să pot atrage bunăvoinţa Mântuitorului Suprem asupra casei mele şi numai aşa vom putea răsufla şi noi, dintre atâtea necazuri şi neîmpliniri, neajunsuri, rămânând de decis doar forma care „s-o îmbrace” această pocăinţă şi mulţumire faţă de Dumnezeu.
Poate că atunci, dacă cineva mi-ar fi spus orice, pe această temă, eram capabil să-i urmez sfatul, în forma în care vedea el lucrurile acestea, sau dacă nevastă-mea ar fi insistat ca de sărbători să frecventăm biserica, aş fi făcut-o cu plăcere şi dăruire, mai ales că în oraşul nostru există o biserică construită din banii şi cu munca minerilor. Despre ea se spune că ar fi singura de acest fel din ţară. Dar, aşa cum se întâmplă uneori, aştepţi una şi ţi se oferă alta. Aşa mi s-a întâmplat şi mie. Este cunoscut că, atunci când un om doreşte să se pocăiască, să-şi dedice toată viaţa şi activitatea sa credinţei, va realiza o oarecare rupere de realitate, de viaţa zilnică. Această rupere este mai observabilă, sau mai puţin, de către societate. Totuşi, omul având preocupări de suflet, de credinţă, devine mai abstinent, unii mai „lasă” şi din mâncare, sau au şi alte forme de reţinere, există chiar o „repulsie” faţă de cele lumeşti. Cam în această stare eram şi eu şi pot să vă mărturisesc că de la o ultimă întâlnire avută cu un prieten, căruia m-am destăinuit, nu m-am atins de nevastă…. Într-o după masă, nevastă-mea plecă să facă baie. Eu, cu „ale mele”, rămăsesem singur. În acel moment cineva sună la uşă. Ca un somnambul, mă duc să deschid. Mă uitam la pragul uşii şi nu la persoanele care au venit. În prag am văzut un „picioruş” mic, picior frumos de damă şi în spatele ei doi pantofi de bărbat. În semi-amorţeala mea am „realizat” că sunt o pereche şi atunci mi-am ridicat privirea, să văd cine-s posesorii pantofilor şi ai picioarelor!
Era o femeie, o femeie frumoasă, elegantă, cu gura ca o cireaşă şi cu nişte ochi şăgalnici, iar în spatele ei, un tânăr care se vedea că nu era din „grup. Femeia avea un păr superb, dat pe spate, cu ochii ei şăgalnici, s-a apropiat de capul meu… Cred ca jumătăţile de cireaşă au şi rostit ceva… În schimb, în mine am simţit o forţă lăuntrică, forţă care m-a făcut să mă retrag… Ochii şăgalnici şi posesoarea lor „au luat” această retragere ca pe o invitaţie şi „s-au împins” în apartament. Pe bărbat l-a lăsat afară şi tot ea, a închis uşa.