Noi v-am fi scos imediat, dar măsurişul nu este gata şi v-o spun pe cea dreaptă, nu am găsit încă alţi şefi de echipă la fel de buni ca voi, şefi care să vă poată înlocui pe toate. Ce zici?
– Eu… Eu ce să zic? Dacă-i ordin…
Discuţia a mai continuat cu diferite date profesionale. Despre scoaterea femeilor la suprafaţă nu s-a mai discutat. Până la măsuriş, mai erau zece zile. Cu „înaintarea stăteau bine. Sperau să ia tariful trei, ceea ce însemna aproape dublul salariului de bază. Ce o necăjea pe Ana, era faptul că nu „vedea” cam ce serviciu o să primească „afară”. Ca să fii miner, afară nu-i unde… Serviciul de birou… nu era de ea. Acest gând o zgândărea toată ziua. Ea mai avea de crescut un copil. Cele zece zile au trecut. S-au găsit şi acei şefi de echipă care vor înlocui mineriţele. Toate şase au fost chemate la birou. Şeful de sector le-a explicat cu nişte cuvinte, cât de calde cu putinţă, cum că ele fiind foştii mineri de frunte ai exploatării – două dintre ele de cinci ani consecutiv aveau fotografiile pe panoul de onoare – care au pus serios umărul la realizarea planului. Toată lumea-şi exprima regretul pentru această „despărţire”, dictată de forţe independente de voinţa lui. La şedinţa cu conducerea minei şi a sectoarelor, nu prea s-au găsit locuri bune de muncă ce i-ar fi putut fi oferite ei, dată fiind slaba pregătire şcolară. Aşa că, de salariu de miner, nici nu mai putea fi vorba. Primeau nişte salarii de regie, ca nişte necalificaţi… În acest fel, ultimele şefe de echipă mineri-femei, au fost scoase din mină. Sexul frumos neavând voie să mai intre în mină. Toate au primit servicii pe afară. Ana a primit serviciu la buraj. Ea, cel mai bun şef de echipă… cu carnet de artificier… acum făcea… BURAJ… Toată ziua frământa lutul, cu cizmele sau cu mâna. De atunci au trecut douăzeci de ani. Ana tot nemăritată-i şi tot la buraj lucrează. De aici o să iasă la pensie. Câteodată, când frământa acel pământ galben, se gândea că tot atât de frământată era şi viaţa ei…
De aflat, nimeni nu a aflat cu cine avea copilul, dar de povestit, a povestit cum l-a făcut.
Pe atunci avea 19 ani, în spatele casei era livada… S-a dat prima coasă, mireasma fânului cosit o îmbăta. De fapt, era cam nervoasă şi simţea nevoia să iasă afară, la aer… Era sâmbătă… Era seară… După ce a fost la biserică, nu a stat, ca de obicei, cu fetele la poveşti sau să meargă la film, ci a venit direct acasă. Era tulburată. Tot timpul, de cum plecase de acasă… în biserică, pe drumul de întoarcere, simţea… că cineva… cineva …o urmăreşte… De câteva ori s-a întors brusc, dar de văzut, nu a văzut pe nimeni. Cu toate astea senzaţia că este urmărită nu o părăsea deloc. Parcă cineva o adulmeca. Acest lucru a răscolit-o, a surescitat-o. A ajuns acasă. S-a schimbat. aceeaşi senzaţie. A ieşit în livadă, s-a plimbat. În spatele şurii a auzit un zgomot. Deci, acolo se ascundea? Mergea întins spre locul respectiv… cu gândul să-l înveţe minte… În momentul când a trecut de colţul şurii, din spate… cineva a prins-o strâns. A răsucit-o, a sărutat-o, ea nemaiputând face nimic… nici cel mai mic gest. Când i-a văzut ochii, ochii lui flămânzi şi-a dat seama că el este la fel de puternic… dacă nu şi mai puternic… decât ea. Totul s-a petrecut în linişte, cu dorinţa amândoura.
El i-a spus doar atât:
– Şi mâine la ceasul ăsta…
Şi aşa a fost şi a doua zi. La plecare el i-a spus că nu mai vine.
– De ce?