Luând altă scrisoare, lui Sebi i se pare cunoscut scrisul, se uită la semnătură şi văzu că semnează profesorul de română, acea rudenie cu Simion, eroul întâmplării petrecută în acel sat de mineri. Povestirea era interesantă, fiind vorba despre o întâmplare cu mineriţe. Ei bine, despre asta chiar nu a mai scris nimeni. Nu cred că nu va avea succes, aşa că o să-i dăm drumul povestirii domnului profesor:
O fiinţă… O fiinţă care îi neliniştea pe mulţi era… ANA Zaha. Avea treizeci de ani, avea un copil al cărui tată nimeni nu-l cunoştea şi ea… ea era de-o frumuseţe răpitoare… Nu era măritată… iar dacă nu ar fi avut copilul… copil care-i semăna ei, lumea ar fi fost tentată să creadă că-i bolnavă… bolnavă ca femeie… de nu se poate căsători! Dar aşa, lumea ce să zică? Şi mai ales că ea nu era fitecine. Ea era miner, şef de echipă. Bătea şuleana (găuri de mină bătute manual) de jos în sus, cum puţini se pot lăuda că o fac… şi vorba aia… de sub mâna ei au ieşit destui mineri şi ajutori de mineri. Unii dintre ei au început s-o curteze… Alţii, mai „iuţi”, au încercat s-o posede… dar, cu toţii, după aceste „încercări, grăbiţi, căutau un alt şef de echipă… Nu spuneau nimănui de ce… dar se schimbau… Realitatea era că pentru un om, un bărbat sănătos, era un chin să lucreze alături de ea, opt ore… Punerea armăturilor, atunci când trebuie să stai nas în nas cu ortacul… găurirea frontului, încărcatul, cu sutele lui de aplecări peste şaitroc… În loc s-o brutalizeze… îi dădeau în vileag feminitatea. Tot timpul nu-ţi puteai lua ochii de la ea. Parcă însăşi lumina venea de la ea… şi, vai, greu le-a mai fost acelora care, trup lângă trupul ei… ridicau vagonetele deraiate… sau ţineau cu spatele burlanele de aeraj… şi cu nasurile în salopeta ei, lucrau cot la cot… de-ţi venea s-o „tragi” toată pe nas. Şi când te gândeşti că, săracul OM, cu atâtea pe cap, mai trebuia să respecte şi N.T.S.-ul! Cu toate astea, Ana era un adevărat tovarăş, un om deosebit… era un ORTAC adevărat. Nu puţine au fost cazurile când datorită „nasului” ei, sau a inteligenţei ei native, a retras oamenii la timp din locuri periculoase, astfel evitând accidentele. Avea la activ 12 ani de mină şi nu avusese nici un accident, nici ea, dar nici echipele conduse de ea. Ceea ce „şchiopăta” la ea erau studiile… nu avea nici măcar şcoala primară… dar, oare, în această privinţă, care miner o întrecea? Oamenii se făceau mineri cam pentru acelaşi motiv… adică pe motiv că studiile nu-i prea dădeau afară din casă…
Şefi de echipă – femei erau vreo şase. Au putut rezista numai acele femei mineri, care erau cu mult mai bune ca ori care dintre bărbaţi… şi dintre toate mineriţele, ea era cea mai bună. Câştiga bine, şi-şi făcuse casă, ea singură, ea şi copilul ei. Nu puţini erau acei care şi-ar fi dorit-o de soaţă… Dar viaţa mergea înainte, cu problemele ei, rezolvate sau nerezolvate… uneori şi cu ciudăţeniile ei.
Într-o zi, inspectând fronturile de lucru, şeful de sector şi cu maistrul miner se adresează minerilor:
– Noroc bun! „Faceţi ţigară”! Am să vă dau o veste!
– Bună ori rea?
– Bună.
– Atunci, spune-o!
– Ană! Am primit ordin, ca de la întâi, toate femeile să fie scoase din subteran, să vă dăm de lucru afară… la suprafaţă. Deci, de pe întâi, nu vor mai fi femei în mină…