Oricum, îţi mulţumesc pentru atenţionare, dar şi pentru elogiul ce le-ai adus celor ce ne-au dat viaţă şi ne-au îngrijit ca noi să fim OAMENI! Încă o dată, îţi mulţumesc!
– Cu plăcere. La bună vedere, întrucât şi eu trebuie să debarc la treburile mele cotidiene, aşa că vă părăsesc! Sanda plecă.
– La bună vedere!
Ce chestie, domnule! Până acu’ nu l-a interesat nici o fată, în mod deosebit, dar de fiecare dată când se întâlneşte cu ea parcă ceva se schimbă în el şi acest mod direct de a povesti al Sandei: parcă s-ar cunoaşte de când lumea îi place. Când este lângă ea, timpul nu are valoare. Timpul se opreşte în loc şi el se simte într-o atmosferă protejată. Poftim, acum vorbeşte şi prostii. În loc s-o protejeze el pe această domnişoară, uite acum el se simte protejat. O întrebare îi paraliză gândurile – Oare mă îndrăgostesc? Doamne, oare te poţi îndrăgosti fără să ştii? Sau fără să vrei? Cum, dragostea este împotriva firii?!
El, niciodată, nu s-a gândit să se îndrăgostească. Şi apoi, un ziarist are o singură dragoste, GAZETA. El n-o poate trăda, îşi iubea meseria. Este cea mai incitantă dintre toate meseriile, îţi oferă atât Edenul cât şi Purgatoriul. Eşti de foarte multe ori un CINEVA, şi de mai multe ori un NIMIC, ros de toţi. Dar asta este meseria de ziarist, meserie care are doar o singură stare, starea de VEGHE, celelalte se estompează la un ziarist bun.
Ştiind toate astea, oare nu ar fi cazul să ne întoarcem la meserie, să ne adunăm ideile, înscrierea în pagină, compunerea şpaltului? Ce mai, de lucru nu se putea plânge Sebi. Se cufundă în teancul de scrisori, răspunsuri, replici, dreptul la replici, anunţuri şi… şi…
Dintr-o dată, Sebi începe să râdă. Într-un plic, un tânăr îi scria:
Domnule redactor. Vă rog frumos să publicaţi aceste rânduri. Ştiu că sunt un caraghios, dar EA nu mă crede, dacă nu vede scris, şi nici nu pot să-i spun, că nu-mi permite să mă apropii de ea!
Şi completă: M-am uitat la ochii ei. Erau negri. Cine nu ştie ce sunt nişte ochi şi, mai mult, dacă sunt şi negri. Unii zic că ei au puterea de-a hipnotiza. Alţii, dar ca ochii negri nu-s. Şi cu toate astea aş putea spune că sunt inimitabili, unici. Ochii ei sunt altceva, cu totul şi cu totul altceva. Ei sunt o balanţă ce cântăresc sufletele şi minţile. În liniştea lor mă scaldă şi pe mine. Şi ce voi putea da, ce voi putea lua? De ce mi se pun asemenea întrebări? De ce am asemenea stări, stări care scot omul din vadul normal, obişnuit al vieţii tihnite şi liniştite, fără gânduri neîmplinite? Niciodată în lumina lor, lumina ochilor negri, nu-ţi poţi da seama când ai făcut bine şi când faci rău. Nu te încurajează, te pierd, te fură, te lasă în bezna incertitudinilor. Cântarul lor te balansează continuu, creându-ţi acea stare de nelinişte, de neîmplinire. Simţi că această balansare continuă îţi face rău. Nu-ţi permite să ai viaţa ta. Ei nu-ţi spun să te apropii, nu te opresc dacă pleci, dar de scăpat nu poţi scăpa de ei.
Domnule redactor, aceasta e problema şi vă rog s-o publicaţi. Persoana respectivă ştie despre cine-i vorba…
Cu stimă şi simpatie, Aron

Aceste rânduri l-au făcut pe Sebi să râdă cu poftă, cu gândul la Caragiale… la… Căldură mare.