A doua spaimă a asistenţei (prima a fost acel ţipăt), tatăl s-a trezit, a deschis ochii şi le-a replicat: Dragii mei, lăsaţi-mă să trec şi acest deal! Şi a închis ochii pentru totdeauna. Nimeni nu făcuse legătura între ce le-a spus tatăl lor de când au sosit şi ultimele lui cuvinte. Atunci când nu a mai fost, şi a trecut un timp, ei au ajuns la concluzia că fiind foarte ocupaţi şi bucuroşi de această întâlnire frumoasă, văzând că bătrânul nu-i suferind, nu i-au acordat nu-ştiu câtă atenţie. Fiind de faţă atât de mulţi – patru generaţii – l-au scăpat din vedere, iar el, gorun bătrân, a savurat şi bucuriile lor şi ale lui, el care ştia că sunt ultimele lui firimituri de viaţă. Toate acestea mi-au trecut prin cap acolo, când o bătrână, care nici nu a înţeles bine cum mă cheamă, care nici nu prea a înţeles bine cu ce mă ocup, m-a poftit lângă ea. M-a omenit, fără să-şi pună problema dacă în acest rest de viaţă mă va mai vedea, dacă eu îi pot fi de vreun folos sau pot să-i fac cândva vreun hatâr. Cu toate astea, ea se purta cu mine de parcă i-ar fi sosit un fiu sau o fiică. Am discutat de parcă toată viaţa ei şi a mea am stat la taclale şi ne-am fi cunoscut de când lumea.
Ce se putea discuta? Aparent, nimicuri! Aparent erau nimicuri, dar încercând să le pătrunzi constatai cu uimire că marile adevăruri ale vieţii şi morţii sunt deja patrimoniul lor, al bătrânilor, şi cei ce trec pe lângă ele, nemaiputându-le desluşi sau observa, sunt nişte orbi ai propriilor vieţi. Aceşti oameni, orbi în viaţă, nu au descoperit nici dragostea, nici fericirea, nici plăcerea şi savurarea zilnică a creşterii unui om, copilul lor, copiii altora. N-au cunoscut nici bogăţia sufletească, rămânând nişte handicapaţi fizic şi psihic ai acestei vieţi. Viaţă pe care ei o parcurg la volanul unei limuzine moderne, nedându-şi seama, că de fapt, ei fug de ei înşişi, de propria lor viaţă. Cine nu se poate bucura de bucuria altuia, nu merită să trăiască. Dar sunt puţini cei care au timp pentru ei, necum şi pentru alţii şi când mai vine şi un bătrân să-şi tălmăcească sensul vieţii, nu merită să-l stimezi? Să-l venerezi? Dar dacă timpul tău nu este timp pentru tine, nu este timp pentru altul… ce demonstraţie mai elocventă doreşti să vezi, că eşti în afara timpului, în afara vieţii, eşti o nulitate, pe care tu singur ţi-ai creat-o sau mai bine zis te-ai anihilat cu propriile-ţi forţe, cu propriile gânduri şi ceea ce ar fi putut fi?…
Sărută-ţi bătrânii ce-i ai şi bucură-te de ei.
– Sanda, îţi mărturisesc că m-a mişcat această problemă relatată de tine, mai ales că acum tineretul se simte încurcat de pensionari, de oameni bătrâni în general, uneori devin nepoliticoşi, chiar vulgari cu ei, cu bătrânii.
Tinerii de azi au atât de puţine cunoştinţe economice, încât ei nu ştiu că fiecare pensionar, pentru cât a muncit, a plătit impozite, pensie, pensie suplimentară şi ar putea avea o pensie de cel puţin patru ori mai mare. Deci, el nu primeşte o POMANĂ de la stat, el şi-a câştigat-o în cei 25-56 de ani de muncă, din valoarea cărora au fost plătite asigurările sociale, CAS-ul de acum. Ehei… ce ştiu ei? Dar trebuie să-ţi spun că nici eu şi nici ziarul nu a abordat constant această problemă, problema senectuţii. Poate acum, prin faptul că mi-ai reîmprospătat gândurile şi la acest capitol, promit să nu-i mai neglijez pe BUNII noştri.