Azi, uitându-mă la acea bătrână cum îşi duce firul zilelor, singură, eram sigură că dacă sănătatea nu-i face probleme, sau nu i se rupe firul vieţii, ar putea transmite dintr-o cameră la fel cu a tânărului, ani de zile… fără efort fizic, dar mai ales psihic. Seninătatea şi naturaleţea cu care îşi ducea zilele mă bătea gândul că dânsa cunoaşte ceva, ceva ce noi nu ştim, ceva ce noi nu înţelegem, şi nici nu avem şanse de a primi vreo explicaţie. Am avut impresia că sănătatea şi bogăţia psihică a acestei femei este superioară lumii înconjurătoare. Dacă acest dar, intuit doar până acum, dar neelucidat până azi, ce-l au bătrânii, l-ar avea şi tinerii sau maturii, oamenii maturi, paradisul nu ar fi o necunoscută pentru muritori.
Generozitatea, purtările unui om bătrân, care este conştient că poate ţie îţi adresează ultimele lui vorbe, ultimele fraze, că în orice moment Doamna îi poate bate la uşă, să-i semneze inventarul, este un lucru fără egal, superior muritorului de rând, care n-a ajuns la această fază. Am văzut mulţi bătrâni, pe unii chiar pe patul de moarte, dar toţi, absolut toţi, nu se prezentau ca nişte oameni încolţiţi, de la care viaţa i-a smuls frâiele, din mâinile lui ci, dimpotrivă, dorinţa lor era ca noi, noi ăştia tineri, noi care nici măcar nu ne prea străduim să-i înţelegem şi suntem acolo din obligaţie, politeţe, să-i înţelegem, să ne străduim să le resorbim ultimele lor cuvinte înţelepte, verificate, pline de adevăr. Adevăr pe care noi nu l-am întâlnit încă, încă nu-l cunoaştem, încă nu l-am intuit. Pe nici unul bătrâneţea nu ne-a captat. Pe bătrâni toţi îi considerăm nişte reduşi, senili, plictisitori, care repetă una şi aceeaşi poveste la infinit, care că uită că au mai spus-o, poate că observă la tine că de câte ori ţi-o spun nu se prinde nimic. Este trist că noi nu am înţeles vorba: Cine n-are bătrâni să-şi cumpere!. Ce să faci, domnule cu ei? De lucru nu sunt buni, nu tac toată ziua, mai au şi reumatism sau alte boli… iar dacă mor… mare-i deranjul… Toate astea sunt adevărate. Dar cel mai adevărat este faptul că puţini sunt acei oameni care se pot lăuda cu mâna pe inimă că au înţeles un bătrân… că au avut disponibilitate faţă de un bătrân… Un bătrân ştia că moare. De unde ştia? Că doar nu i-a sosit vestea cu cecul prin poştă!
Ei bine, un om bătrân, prin ce căi de comunicaţie a putut, şi-a chemat fiecare copil acasă. Bătrânul nu era bolnav. Avusese 12 copii, şase dintre ei trăiau, iar cel mai mare trecuse de 50 de ani. Avea şi el familia lui. Bătrânul i-a transmis fiecărui copil cam ce şi-ar dori să-i aducă, nimicuri: o bere, un pachet de tutun, un briceag ş.a.m.d.
S-au adunat toţi copii lui în viaţă, cu familiile lor, s-au bucurat mult că tatăl lor este sănătos. Cu această ocazie reuşind să se vadă cu toţii, aşa cum nu se întâmplase de foarte multă vreme, trecând şi războiul peste ei.
Familia era întregită, cu fii, fiice şi nepoţi. Chiar şi un strănepot. S-a încins un chef mare. Cu toţii s-au bucurat de bucuria lui şi a celorlalţi. A fost o adunare fericită şi nu mai conteneau cu mulţumirile aduse tatălui, că a avut fericita idee să-i cheme. După festin, bătrânul le-a spus că merge să se odihnească. Fiica lui cea mare – care era doar a lui, cu o altă nevastă – era mai ataşată de tatăl ei, i se confesa totdeauna. Şi acum s-a dus cu el în camera din faţă şi au povestit. La un moment dat a observat că el nu-i mai dă replici la ceea ce-i povestea. S-a aruncat peste el. Era mort. În acel moment a ţipat aşa de tare, că toţi câţi au fost în casă au năvălit „pe ei”. Ţipătul ei sfâşietor era o frază: Tată dragă, tu te duci şi pe mine cui mă laşi!?