De la nunta sa, Simion nu a fost prea vorbăreţ… dar acum amuţise de-a binelea. Stătea în tindă, pe scaun şi nu mai ştia ce trebuie făcut. Dacă nu i-ar fi fost ruşine, ar fi urlat ca lupii… De necrezut, ce necaz! A luat cea mai frumoasă fată din sat şi uite acum ce a mai rămas din ea?!… O arătare… O sperietoare… Oare de ce lepra nu a răpus-o?… Aşa, precis mă va răpune pe mine ruşinea!… De fapt, nu se dumirise încă. El n-a mai sperat ca Lena să-i fie soţie. Aşa cum a spus doctorul şi toţi care au văzut-o, nu i s-a mai dat nici o şansă de viaţă… încet, încet, în sufletul lui se stingeau şi ultimele pâlpâiri de speranţă, că îi va mai putea fi soţie… Şi acum… să apară!… Şi cum mai arăta!… Cu poca aia pe cap !… Fără păr… De fapt, ne mai sperând nimic, el nici nu mai aştepta nimic. Atunci când ea apăruse în cadrul uşii, el deja a simţit că avea ceva în plus… ceva la care el de mult renunţase… iar acum i se impunea ceva, din nou… ceva de care el nu mai avea nevoie… Şi cum mai arăta ?! Lena a simţit îndoiala şi zbuciumul lui. Dar dacă a reuşit să lupte cu boala… dacă a dorit să trăiască… să fie a lui… să i se dăruiască… atunci când l-a văzut, şi-a observat expresia feţei lui… nu şi-a mai dorit nimic altceva în viaţă. Decât moartea. Dar dacă EA, moartea, mai ieri încă era la uşa ei, acum era total imposibil. Mai avea zile de trăit…
Oamenii, vecinii, dacă au auzit că s-a sculat, au început să vină în vizită. Bineînţeles că nimeni nu venea cu mâna goală. Fiecare aducea câte ceva de-ale gurii. Din politeţe, din obligaţie, de foame, a mai gustat. Aşa a gustat de la unul, de la altul. Parcă mâncarea începuse să aibă şi gust. Aşa că, în loc să moară, ea începuse să prindă puteri. Se apucase să deretice prin casă… pe afară… pe la animale. Simion îşi bătea puţul lui. Au primit şi perforatoare, OM-uri ruseşti. Acum găurile se dădeau mult mai repede, se puşca zilnic, dar praful era tot mai mare, tot mai mult. De acest lucru se plângeau cu toţii. Ei mai aveau un pic de noroc, că în groapa lor se mai aduna şi apă, era un pic de umezeală, se mai spăla din praf. Vizitele lui Simion acasă erau foarte rare, iar atunci când venea acasă dormea o zi şi o noapte şi pleca iar. Nu vorbea nimic. Lena, când ieşea afară, îşi trăgea colţul baticului în gură, ca faţa să nu i se vadă deloc, dar mai ales ca ea să nu vadă pe nimeni. Ştia că le este greaţă de ea, cu toate că în privinţa curăţeniei, niciodată nu ar fi putut să primească vreo observaţie. Era o femeie foarte îngrijită. Aşa o cunoşteau cu toţii. Ştia ce ştia, ştia şi de unde i se trage greaţa lui Simion… La mijloc nu era numai boala ei, mai erau şi unele prietene care, în timpul cât a fost bolnavă, l-au mai ajutat cu câte una, alta… aşa, ca el să nu se plictisească, să se poată descurca cumva… să nu aibă lipsuri şi doruri… Acum, trebuia să se hotărască. El, aproape de fiecare dată când venea acasă, era beat. Îşi făcea singur de mâncare, tot singur îşi punea de mâncare, îşi spăla singur, îşi călca singur… ea nu mai exista pentru el… era doar o umbră în plus. Dacă mulgea ea vaca, avea lapte o săptămână… el nu mânca din el, i-l lăsa tot ei. Poate îi era frică? Nu se ştie. Dar atunci când vaca era mulsă de vecine, atunci mai mânca şi el din lapte… Tot vecinele!… Sâmbătă, când a venit acasă, era făcut. A venit în patul ei… S-a trântit pe ea… şi doar aşa… parcă după o eternitate, a simţit şi ea bărbatul.