De această dată Ion a fost acela care a cumpărat muzicanţii. Jocul a început din nou. Şi acum era de faţă tot satul. Erau acolo şi copiii şi babele şi moşnegii. Nu lipsea nimeni şi, de jucat, jucau numai cei şapte, şi numai pe rând… Fiecare băiat a jucat-o de şase ori pe Lena… Ai fi tentat să zici că a strâns-o în braţe… dar nu era aşa. În jocul celor şase niciodată nu s-a întâmplat aşa ceva. Obiceiul era ca la terminarea unui dans s-o strângi în braţe şi apoi să arunci fata în sus. S-o strângi din nou şi s-o săruţi… Acest obicei, în cele opt luni scurse, nu s-a respectat, ei se limitau doar să joace, foarte conştiincios, lovind cu cizmele pământul de parcă el ar fi fost de vină că în sat exista doar o singură Lenă… Cu toţii purtau cuţite la picior, dar nu erau scoase niciodată, chiar dacă se luau la bătaie. Forţa lor fizică le permitea ca printr-o simplă strângere să-şi anihileze adversarul… Oare ăsta să fi fost motivul pentru care n-o strângeau pe Lena în braţe? Nu se ştie… În timpul jocului, de câte ori se roteau şi soarele lovea în oţelul mânerelor de cuţit, privitorilor le treceau furnicături prin şira spinării… Acum, în timpul jocului nu se mai striga aşa cum era obiceiul, nici nu se mai fluiera pentru a-şi manifesta extazul… plăcerea dansului… acum dansul era tăcut… era… Toţi şase aveau ceva în comun… improvizau figuri de dans şi dansau aşa de frumos că-ţi era mai mare dragul să-i priveşti şi multora nu le părea rău că ei nu participă la dans. Erau mulţumiţi cu rolul de spectatori. Mai erau şi alţi băieţi care dansau frumos, dar ei ori nu şi-au găsit perechea, ori nu aveau atâta antrenament cum aveau ăştia, care te uimeau cu dansul lor minunat, dar în acelaşi timp parcă te băgau în răcori cu starea lor de încordare.
Dimineaţă, cu toţii au fost la biserică. A fost o slujbă obişnuită. Abia seara… la vecernie… la sfârşit… părintele a făcut un anunţ… anunţ care în mod obişnuit se făcea la slujba de dimineaţă. A anunţat că: Simion şi Lena se vor căsători în luna august, iar noi le dorim casă de piatră!… Cine are ceva de spus…
Vestea căzu ca un trăsnet… În biserică era linişte… Băieţii stăteau în dreapta, în spate, şi fetele în stânga. Cei cinci s-au apropiat de Simion… Lumea stătea încremenită… cu toate că nici o mână nu s-a ridicat, nici un cuţit nu s-a scos… Lena a ţipat … Atât. Cei cinci cu trupurile lipite de Simion, stăteau cu mâinile strânse. Nimic şi nimeni nu se mişca în biserică. Fetele au înconjurat-o pe Lena şi au încercat s-o îmbărbăteze. Ion a mers la Lena, i-a luat mâna şi a condus-o până la Simion, le-a unit mâinile şi i-a condus afară. Pentru prima dată, la ieşirea din biserică nu ieşea un copil, o babă, ci o pereche condusă de cinci flăcăi, flăcăi ca brazii… Lumea răsufla uşurată… Pe chipurile împietrite ale flăcăilor se rostogoleau bobiţele sărate ale înfrângerii inimii lor… Toţi cei care au fost la biserică i-au condus pe tineri acasă. Toată lumea se bucura că această poveste se terminase, poveste care tensionase aproape un an întregul sat. Cu toţii aveau o părere de rău pentru cei cinci neconsolaţi. Au umblat multe vorbe, fiindcă nu s-a ştiut şi nici azi nu se ştie când anume s-a înţeles Lena cu Simion… căci poate nici o cetate nu a fost străjuită aşa de tare ca şi casa Lenei, în aceste opt luni… Şi totuşi s-a putut şi s-a făcut şi asta. În august, la nunta lor, a fost tot satul. iar dintre cei şase prieteni, unul era cu mireasa, iar ceilalţi cu logodnicele lor.
Dintre cei cinci nici unul nu a luat fată din sat.