De cum începea muzica şi jocul, Lena era cerută la joc de cel care în acea zi cumpărase muzica. El avea dreptul să comande cu ce să înceapă jocul în ziua respectivă. Dar, cam atât comanda el… Al doilea dans era al altuia şi tot aşa se perindau băieţii şi cu toţii jucau numai cu o singură fată. Cum Lena trebuia să danseze toate jocurile, cizmele ei, săracele, trebuiau să fie reparate săptămânal. Într-o iarnă a sfârşit patru perechi de cizme… Sigur că feciorii puteau să-şi aducă şi alte fete… doar erau încă destule, dintre cele bătrâne, nemăritate, sau cele care intrau în joc pentru prima dată la 13-14 ani, dar ei nu… Cu toţii se credeau vrednici de Lena şi ea nu se putea compara cu nici o altă fată. Atunci când jucai cu Lena, uitai de întreaga lume… Nu ştiu dacă toţi erau îndrăgostiţi de ea, dar cu toţii se ţineau la fel de tare, atunci când se punea problema, de cât ţin ei la Lena?… cât o iubesc?…
După o vreme această problemă a început să intereseze întregul sat. Poate că unii dintre băieţi s-ar fi gândit să-şi aducă o fată din alt sat, că fete erau, chiar foarte frumoase, dar nimeni nu vroia să renunţe de bunăvoie la Lena. Bătrânii, şi în primul rând, părinţii băieţilor, începeau să se îngrijoreze de această competiţie neobişnuită. Nici unul din ei nu-şi dorea – nici măcar pentru Lena – să-şi vadă băiatul tăiat de ceilalţi. De aceea, părinţii băieţilor, mai ales mamele lor, n-o vedeau cu ochi buni. Când ea ieşea în sat, îşi trăgea baticul pe ochi şi, salutând în dreapta şi în stânga, păşea fără să se uite la nimeni. Deja trecuseră opt luni, de când cei şapte se ţineau împreună. În sat domnea o atmosferă tulbure. Nici nu ştiai cu cine să vorbeşti, că nu se ştia cine cu cine ţine. Îşi urmăreau mişcările reciproc. Băieţii, cu toţii, erau nişte oameni vrednici, frumoşi, şi nimeni din sat nu le-ar fi dorit rău nici unuia.
Atunci când vreo femeie era întrebată, să-şi spună părerea despre această poveste, ea îşi făcea cruce şi te lăsa singur…
Înainte, erau prieteni la cataramă, lucrau împreună în pădure (la butin), la tăiatul lemnelor, acum… De doi ani, Simion şi Alexa s-au lăsat de butin şi făceau cărăuşie la mină. Lui Simion îi pierise un cal şi se apucase să lucreze în băi ca miner. Mai lucrase el si înainte cu tatăl său, aşa că meseria nu-i era străină… Acum bătea un puţ de 200 de metri. Alexa tot cărăuşie făcea, de la gater la orizontul minei respective. Ion, Ştefan, Mihai şi Iosif, lucrau mai departe, tot la butin. Se mai întâlneau, peste săptămână, mai intrau în cârciumă să bea câte un deţ. Povesteau între ei, dar niciodată despre Lena. Se putea spune că nimeni nu-i auzise, niciodată, rostindu-i numele. Tot aşa se putea zice că nimeni nu a văzut-o pe Lena cu vreunul dintre ei, nici ziua, nici noaptea. Întotdeauna erau de faţă toţi şase, sau nici unul… Cum în această poveste nu se anunţa nici un sfârşit, dar mai cu seamă unul fericit, cei bătrâni au început să se sfătuiască între ei. Dacă nu se termină cu această poveste, totul se poate transforma într-o nenorocire. Cei şase aveau şi ei familii, neamuri, ori asta ar putea pune tot satul în picioare, dacă acest lucru este lăsat să fiarbă mult. Cum lucrurile rele se prind mai repede decât cele bune şi vrajba se întinde cu o iuţeală mai mare ca focul, moşii s-au hotărât ca în prima duminică de Paşti să cheme părinţii flăcăilor şi ai fetei, după terminarea slujbei, la biserică, la o convorbire cu preotul satului, ca să termine odată cu această situaţie deosebită şi generatoare de necazuri. Până atunci mai era o duminică de joc.