Dacă a trecut războiul, cu toate ororile lui, au venit anii ‘46, ‘47… alte umilinţe. Copiii au ajuns schelete ambulante şi foarte mulţi au murit de foame. E o regulă ca după lipsuri, lipsurile războiului, lipsurile foametei, apar neapărat şi epidemiile: T.B.C.-ul, sifilisul, tifosul, dizenteria şi alte asemenea cercuri care făceau legătura certă între oameni…şi cimitire. Unii nici de morminte nu aveau parte. Se săpa o groapă mare şi … un rând de var … un rând de cadavre … un rând … Populaţia ţării, în acea perioadă, avea nivelul anului ‘30. Ca să ajungă copilul la şcoală, nu avea voie să dea mâna cu nimeni. La poarta şcolii îl aştepta un lighean cu lapte de var, în care trebuia să-şi bage mâinile, dar să nu le şteargă. În faţa scolii era alt lighean, cu acelaşi conţinut şi cu aceleaşi reguli de a nu-ţi şterge mâinile, care năpârleau ca şerpii. În clasă te întâmpina mirosul petrolului şi al motorinei cu care se dădeau duşumelele să nu se cuibărească paraziţii. Tratament suplimentat cu D.D.T. în părţile păroase. Toate aceste „plăceri n-ar fi fost complete fără vaccinurile nenumărate care se făceau pe aceste caricaturi de copii, unde asistentele trebuiau să aibă o bună practică pentru a reuşi să găsească o modalitate de a-i vaccina, ştiind cât de slabi erau. Apoi, la vaccinul cu o sută de ace, puţini erau acei ce rezistau să nu se scape pe ei. Dacă-ţi mai spun că de câte ori anunţa Ocolul Silvic că s-au găsit animale sălbatice turbate, anunţ ce se solda cu alte vaccinuri antirabice în burta copiilor, cred că am reuşit să-ţi prezint viaţa noastră, a copilului nostru şi-a mea, după ce ne-am despărţit. Poate că nu-i desuet să-ţi mai spun că şcoala construită pe vremea împăratului Frantz Iozsef avea o găleată cu o singură cană, din care beau toţi elevii şcolii, primind aceleaşi zăbale, aceeaşi hepatită … şi la articolul săpun, eram la pământ.
Ce mi-o fi venit să-ţi spun toate acestea? Ce rost mai are să întristezi lumea cu poveştile umilirii ei? De bună seamă că n-are nici-un rost, dar poate m-a uimit faptul cu câtă ardoare îşi protejau oamenii copiii în vremurile acelea atât de potrivnice vieţii, în vremuri în care preţul vieţii omului era incredibil de mic, era un simplu număr. Puţine erau bolile scăpate din cutia Pandorei şi să nu le fi avut vreun copil din acele timpuri, dar cu şi mai multă râvnă şi abnegaţie, dusă până la îndărătnicie, îşi creşteau oamenii copiii, ca pe propriii lor ochi. Poate că o femeie, cu câteva naşteri până la 26 de ani, este mai puţin frumoasă ca altele. Dar la vârsta de 40 de ani, femeia fără copii se stafideşte, pe când pe cealaltă o înfloresc nepoţii. Există moda statisticilor care au şi o întrebare: dacă ai fi din nou tânără, ce ai face? Mi-ar plăcea să fiu din nou tânără, mi-aş dori mai mulţi copii. În zilele noastre zeci de copii, n-ar putea face atâtea boli câte făcea unul singur în acele vremuri.
Discuţiile nu s-au mai reaprins şi prietenul meu a plecat la propria-i familie. Nu-şi aduce aminte cât timp o fi trecut, dar a mai fost odată în acea localitate de munte. Femeia, fosta lui iubită, nu mai era. Poate că şi lui Dumnezeu i-a fost milă de chinurile ei. Şi-a întâlnit, în schimb, fiul.
– Tată, poate acum, după ce ştii atâtea, vei înţelege mai bine de ce i-am pus la căpătâiul mamei cruce de oţel. Aş fi dorit să-i ridic un monument impunător, mai mare, ar fi meritat cu prisosinţă. În afară de femeie şi iubită, a fost de şase ori mamă. A avut sufletul a şase mame, şi-a chinuit trupul să-şi hrănească pruncii ce i-a născut, să fie sănătoşi, indiscutabil frumoşi, dar mai ales OAMENI.