Din capul scării vagonului, admira gara, pe care el o lăsase pe vremuri „un câmp pustiit, plin de găuri în care încăpeau trei sau patru construcţii ca şi actuala gară. N-a putut întârzia mult pe acolo şi a plecat spre centrul localităţii. Încă mai cunoştea mulţi oameni pe care-i saluta, cu unii stătea de vorbă, când se făcu palid la faţă şi era gata, gata să cadă, dacă nu l-ar fi sprijinit interlocutorul său, care nu găsea explicaţie pentru starea vechiul său prieten. După ce şi-a revenit puţin, a plecat în parc şi s-au aşezat pe o bancă. Interlocutorul său îl tot chestiona, pentru a afla cauza ce i-a produs acel semileşin. Prietenul meu i-a mulţumit şi a plecat singur către o anumită ţintă, de care vag îşi mai aducea aminte.
A nimerit, a bătut la poartă şi i-a deschis chiar fosta sa iubită care, ca şi el, ţinea în spate o vârstă cu câţiva zeci de ani mai mult. L-a poftit să şadă, după care l-a întrebat:
– Cum ţi-ai amintit de portiţa mea, om palid?!
– Să-ţi spun drept, nu de portiţă mi-am amintit, ci de mine, de tine, de noi…
– Cum aşa?
– M-a trimis firma să contractez nişte lemne. Pe drum m-am întâlnit cu Gelu. Povesteam şi noi ceva aduceri aminte când, parcă din mine s-a strecurat afară o imagine de-a mea, cum eram în tinereţe. Imaginea era reală şi eram chiar eu în persoană. M-am uitat la mine, eram. M-am uitat la imagine, şi ea exista şi se îndepărta de noi. Atunci mi s-a făcut rău. Mi-am făcut cruce şi mi-am adus aminte de tine, de noi şi cum ne-au despărţit vremurile şi că de fapt…aşa am venit la tine.
– Adevărat că mi-a fost foarte greu. Când ai plecat, nu ştiam că am zămislit împreună, un prunc. Pruncul nostru. Prima oară m-am îngrozit. La 16 ani să fii mamă. Toţi m-au sfătuit să-l avortez şi eram hotărâtă pe acest lucru. Dar hotărârea mea a fost spulberată de bomba care a doua zi i-a băgat în pământ pe cei dragi ai mei: părinţii şi fraţii. M-a cuprins teama să fiu singură acum pe lume şi acum vezi şi tu cum au ieşit treburile. Un fapt nu lipsit de importanţă, în acele vremuri, a fost şi un vis pe care l-am avut atunci, cu numai o noapte înainte ca acea bombă, ce a fost mormântul întregii mele familii, să explodeze. Era un vis în care făptura aceea care se zămislea în mine îşi povestea viaţa. Ea mi-a dat curajul, aş putea zice şi responsabilitatea naşterii lui. Visul era ca un monolog pe care-l auzeam numai eu, şi parcă mi se confesa oarecum mie: „Nu-mi imaginez când şi cum mi-am dat seama de mine, îmi spunea el. De fapt, n-am ştiut că tot ce-i înghesuit în jurul meu sunt EU. Adică, de fapt, eu am crezut că sunt un cap cu ochi, ceva care era mai jos de cap şi care avea nişte crenguţe pe laturi şi înainte şi care mult mai târziu mi-am dat seama cum le zice acelora şi că toate sunt ale mele, credeam că-i altcineva încă acolo. Am băgat de seamă că dacă împing, ele se îndreaptă. Bănuiam că doreau să mă ajute. Apoi, dacă am observat că nimeni nu-i împotriva mea, n-am mai băgat pe nimeni în seamă, până când am simţit că cineva mă apasă, nu tot timpul, dar presiunea era mare şi eu încercam să mă opun. Nu ştiam cine m-a băgat în sacul ăsta cu apă, dar îmi era bine. Am început să aud nişte ticăituri deasupra capului, parcă şi în mine era ceva care a început să bată mult mai repede decât ticăitul care parcă îmi urmărea viaţa. Pe măsură ce vremea trecea, locul devenea tot mai strâmt. Încercam să-mi lărgesc locul cum puteam, dând din crenguţele alea. N-am reuşit mare lucru. M-am gândit să mă întorc. Degeaba, succesul n-a fost mai mare.