Din informaţiile dumneavoastră ne alimentaţi şi pe noi, muritorii de rând şi nu numai, deoarece nu de puţine ori persoane sus puse după ce le luaţi câte un interviu, cu uşoare tremurări în glas, urmărind titlul sub care crede că a fost publicat, îşi căutau „porţia lor de ziar, dar mai ales opinia redactorului, a ziarului. În acest caz cum se mai poate vorbi despre un ziar informat, ca al dumneavoastră, care să publice anunţuri matrimoniale, sau curierul acela al inimilor în derivă, sau jurnale sentimentale?
Domnule redactor şef, cât am fost comunişti nu m-am omorât cu credinţa. Nici acum nu fac mare tam-tam pe acest subiect, cu toate că nu există o aniversare, o comemorare, să nu văd un sobor de preoţi şi mii de creştini ascultând slujba făcută de cuvioşiile lor.
În acest context, aceşti creştini care au făptuit peste un milion şi jumătate de crime într-un singur an prin avorturile comise, patru mii de crime pe zi şi se mai află unii care îl condamnă pe IROD? Acum, pentru că aceasta era întrebarea ce doresc să v-o adresez dumneavoastră, credeţi că un popor, care este capabil de o asemenea mârşăvie, mai poate fi considerat tandru, iubitor, doritor de o familie?, creştin? Mai merită el o pagină sentimentală? Răspundeţi-mi, vă rog! Aşa este că munca voastră, raportată la aceşti sodomiţi nu are nici un rost, nu are sens ca aceşti „credincioşi” să beneficieze de consideraţia unor suflete caritabile.
Cu stimă şi respect,
Iulia
Sebi scăpă scrisoarea din mână. Această tânără evidenţiază un groaznic adevăr. Statistica de fapt arată aceste fapte se petrec „citadin sub ochi noştri”, fapte care şi pe el l-au oripilat, l-a îngrijorat profund, l-au îngrozit. Un ziarist cunoaşte şi alte fapte, direct de la sursă, informaţii ce l-a făcut să gândească cu voce tare: Oare poporul meu, atât de dotat în calităţi morale, să-şi fi pierdut busola? Ne-a luat valul violenţei şi al resemnării? Oricum, realitatea este deosebit de plină de grozăvii. În această perioadă de ruşine, pauperizare şi resemnare, pentru o populaţie care nu înfloreşte, ci îmbătrâneşte, se ofileşte în gazele şi noxele maşinilor şi-ale întreprinderilor, copilul, bulgărele de aur, îl vedem din ce în ce mai rar printre picioarele noastre, prin casele noastre. Şi atunci….aici ce se petrece Doamne?
Într-o altă scrisoare, adresată colegului care urma să intre în schimb şi care i-a fost lăsată şi lui spre a se pronunţa, se notifica:  Un prieten de-al meu călătorea după mulţi ani prin nordul ţării. Mai fusese el pe acolo cu părinţii, înainte de război. Pe taică-său l-au luat la oaste mai târziu şi cum mamă-sa era de prin acea parte, „s-a tras” la neamuri până va trece năpasta peste ţară. Acum, omul urmează să se întâlnească cu locuri şi oameni dragi, de suflet. Nu mai avea stare şi răbdare, pendula încontinuu între geamul de pe culoar şi geamul de la cuşetă. Cu toate că nu era tânăr, nerăbdarea a pus stăpânire pe el. Acum aceste locuri erau prospere, cu oameni liniştiţi şi molcomi la vorbe, nu cum îi lăsase el pe vremuri. Era de necrezut cum arătau aceste lucruri acuma, ştiind ce-a fost şi prin ce-au trecut aceşti oameni şi satul lor în ultimul război. În sfârşit, a oprit şi trenul.