Inginerul Dumitru Barsan e o personalitate in tara in domeniul mineritului, un om deosebit! Daca o data ai stat de vorba cu el, nu-1 uiti toata viata. A ajutat multi oamneni. Datorita insusirilor sale de caracter si a pregatirii profesionale de exceptie a prevenit multe catastrofe.S-a ridicat, a dat ochii roata si s-a adresat celor adunati in sala festiva:
– Sunt sigur ca majoritatea dumneavoastra ar dori sa ma auda vorbind despre ceea ce ne este noua foarte drag: mineritul. Si eu as fi dorit acelasi lucru dar se pare, ca, cu cat pui mai multa vointa si munca intr-o parte, cu atat iti neglijezi mai mult alte parti ale vietii! Asa ca eu va voi istorisi un crampei din viata mea.
Cel putin o data pe luna dadeam o fuga in satul in care m-am nascut. Cunosteam toate bucuriile, toate pasurile satenilor mei. Pana la terminarea facultatii veneam mai rar, apoi, cat au trait parintii, m-am obisnuit sa vin lunar. Asa mi-a intrat in obisnuinta! De insurat m-am insurat cu o femeie din orasul in care lucram. Nevasta-mea este inginera la o mare intreprindere. Are o cariera stralucita, e apreciata si se impune la locul ei de munca. Fiind amandoi cu functii destul de importante, cu delegatii, cu schimburi de experienta, nici nu ne-am dat seama cum trece timpul si ne-am trezit ca ni s-a nascut unicul nostru copil, Emil. De cresterea lui ne-am ocupat, dupa cat se pare prea putin. Lucrurile s-au desfasurat dupa tipicul vremii: am luat o “bona”, apoi cresa, camin, scoala, cheia in gat… si uite asa… a ajuns sa dea examenul de treapta…Copilul era unul obisnuit, nu era o frumusete. Mi-am dat seama ca nici prea educat nu era. Am sesizat acest lucru cu ocazia unor “rabufniri” ale lui, cand il luam la rost. Dar de cele mai multe ori se straduia si reusea sa nu ne “atraga atentia” cu nici un semn de necuviinta, incet, incet, urmarindu-l mai atent am reusit sa constat cu nespusa durere in suflet, cu durerea unui tata, ca fiul lui, are unele purtari ciudate, excentrice, libertine. Era la varsta ingrata, avea 15 ani. Toate le-am pus pe seama cresterii, pe spiritul varstei care spune mereu: Nu! Nu! Nu! Fiul meu invata foarte bine – note de noua si de zece – poate si asta mi-a adormit gandurile. Dar l-am descoperit ca fumeaza, ba o data a venit ametit de bautura, aducandu-mi in casa o “pipita”… Si… treaba s-a repetat…Bine-nteles ca n-am ramas pasiv. Dar cu cat eram mai intransingent, cu atat era si el mai indarjit impotriva vederilor mele. Am incercat sa ma sfatuiesc si cu sotia. Spre surprinderea mea, ea nu prea s-a impacientat. Am dat vina pe ea, ea pe mine. Ne-am certat… insa cu asta nu prea am rezolvat problema. Atunci am inceput sa derulez “filmul”: cum a crescut acest copil, copilul nostru. Si mi-am dat seama ca a crescut ca o buruiana. Ploaie a avut cat a dorit, adica bani, a inceput sa infloreasca, dar, ca orice buruiana, nu face roade…Discutiile mai aprinse cu Mia, sotia mea, in legatura cu acest subiect o scoteau din sarite:
– Dar ce ai draga, de doua luni tot discuti… ma bati la cap, dar de rezolvat ai rezolvat ceva? Are vreun efect?
– Pai… nu. De aceea suntem impreuna sa discutam, nu?!
– Daca tu nu ai rezolvat nimic, atunci lasa-ma in pace! O sa rezolv eu! Te asigur! Si a trantit usa.
Cu asta a pus capat discutiei. Ne-am dus la culcare: noi in casa, Emil in sura, in fan. Ne spunea ca adora mirosul de fan!
A doua zi, duminica, ne-am trezit parca mai inviorati. Era o atmosfera… cum sa spun… ca la tara: liniste si soare… Timpul parca statea in loc. Nevasta a plecat la o vecina.
Eu incercam sa-mi oranduiesc gandurile si sa nu fiu asa aspru. Ma uitam dupa Emil. Pentru prima oara mi s-a facut mila de el. Ma tot uitam la el. Adolescent – adolescent, dar chiar asa desirat si urat…! parca tot ceea ce era mai urat in mine si in nevasta-mea se adunase in el: nasul cam mare, borcanat, gura cu colturile trase in jos, buze mari, negre… Ce mai?! De aici mila ce m-a cuprins vazandu-1 si parca nu-1 mai puteam judeca asa de aspru… E totusi inca un copil. Cat despre purtare… gaseam ca e si vina mea, dar mai ales a neveste-mi, care, oricum, fusese mai mult cu el. Ea il lasase, mi-am zis eu, mai liber, il dota cu “lei”, ea ii spunea “baiatul mamei” si rezultatul – uite-1! In sat, de gospodaria ramasa de la parinti, se ocupa Alexandru -prietenul meu din copilarie. El supraveghea si se ingrijea de toate: de casa, de gradina, ba ne tinea si niste iepuri. Ma rog… nici eu nu i-am ramas dator! Dincolo de asta, de fiecare data ne simteam bine impreuna.